Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Anxietatea diferenţei de Cosmin Ciotloş

Harold Bloom mărturiseşte într-un loc că, practicând în tinereţe ingrata meserie de corector, a ajuns la o asemenea rutină încât astăzi nu-şi mai poate - decât cu mari eforturi de voinţă - reciti şpalturile propriilor cărţi. Paradoxul colocvial al cizmarului desculţ pare să-şi găsească, până şi în opera criticilor literari de primă mână, neaşteptate justificări. Asta desigur, dacă ne hotărâm să îi dăm, literă cu literă, crezare. Pentru că bănuiala mea se îndreaptă într-o altă direcţie. Există cărţi pur şi simplu - de la un punct încolo - nemodificabile. Scrise, parcă, o dată pentru totdeauna. Şi capabile să motiveze, dincolo de pedanterii, minuţia ieşită din graniţele firescului pe care o pretinde filologia. Cum să clinteşti un paragraf din argumentaţia care-l face pe Freud un emul nesigur şi orgolios al lui Shakespeare? Cum să excluzi ceva din decriptarea jocului scenic al personajelor lui Beckett, cel din Sfârşit de partidă ?
Nu alta e situaţia câtorva - deloc puţine - dintre cărţile profesorului Paul Cornea. Observaţia nu e numai­decât nouă. Ea se regăseşte, infiltrată difuz sau notată explicit, în toate verdictele publicistice care au încercat, timid, în timp, să depăşească faza obligatorie a conspec­tului. Restrictivul dosar de presă care însoţeşte, de pe ultima copertă, această ediţie secundă din Originile romantis­mului românesc e o dovadă de necontestat. Mircea Anghelescu, Nicolae Manolescu, H.-R. Pata­pievici şi Mihai Zamfir glosează pe rând, excelent şi inevitabil, în jurul acestei evidenţe. Fiindcă, deşi bătător la ochi pentru orice lector conştiincios, caracterul fundamental al unei asemenea cărţi despre romantism trebuie, prin firea lucrurilor, amintit la fiecare nouă intervenţie.
Constatarea o face, de altminteri, mai bine ca oricine altcineva Paul Cornea însuşi, explicând, în postfaţa prezentei reeditări, de ce versiunea din 1972 şi cea din - iată - 2008 sunt absolut identice: "pentru că, în structura sa, în tezele susţinute şi în cea mai substanţială parte a cărţii, cea care abordează naşterea culturii moderne, încercările de reformă în spirit european, primele mani­festări literare (traduceri, scrieri originale, publicaţii şi manuscrise), ecloziunea ideii naţionale, definiţia miş­cării romantice - nu am nimic esenţial de schimbat. Consider, azi ca şi ieri, că romantismul românesc, în accepţia lui de curent care tinde să-şi impună preponderenţa spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, îşi are originea în tulburările existenţei sociale survenite odată cu prăbuşirea regimului fanariot, răscoala lui Tudor Vladimirescu şi tentativele timide, dar din ce în ce mai ample, de modernizare din epoca domniilor pământene şi, mai apoi, a celor zise "regulamentare". Influenţele străine au jucat desigur un rol de prim plan, dar nu ca factori generatori, ci prin aceea că au oferit stimulente şi modele unor oameni dispuşi să le preia cu fervoare şi care le-au "ales" - nu totdeauna în mod necritic, cel puţin în cazul unor Ion Ghica, Alecu Russo, ori M. Kogălniceanu." (pag. 599)
Cel de-al doilea argument invocat în nota finală a volumului de la Cartea Românească, perfect dependent de onestitatea metodologică, e din capul locului veri­ficabil şi nu reclamă alte discuţii marginale. A respecta întocmai drumul parcurs - fără a ştirbi din tatonări şi fără a adăuga în zonele fertile - este un dezi­derat care aduce neîntârziat cinste celor care şi-l stabilesc. Dar care - nu în mod necesar din pricini etice - devine, în timpurile de acum, din ce în ce mai greu de emis.
Cum recitim însă cu ochi analitic, după 36 de ani, această sinteză impunătoare dedicată în primul rând apariţiei, la noi, a spiritului public? Şi abia apoi, adaug, literaturii din perioada 1780 - 1840. Răspunsul cuvenit e scuturat de ornamente: oricum, numai descriptiv nu. Multe din ideile tutelare ale Originilor romantis­mului românesc au intrat deja, pe cale didactică sau eseistică, într-un fel de folclor intelectual de bună calitate. Repetarea lor ar conduce, cred, la spectacole cronicăreşti complet lipsite de interes, de nivelul examenelor bine pregătite. Pe de altă parte, a rezuma convingător Originile romantismului ar reprezenta în chip esenţial un formidabil exerciţiu de stil: contragerea, scrisă bine, a unei cărţi scrise încă şi mai bine. Exerciţiu la care - personal - recunosc că nu mă încumet.
Să urmărim aşadar, în pasajul citat mai sus şi în cele trei capitole masive care compun arhitectura de rezistenţă a studiului (Cartea întâi. Preliminarii. 1780-1821; Cartea a doua. Tranziţia. 1821-1830; Cartea a treia. Emergenţa romantismului. 1830-1840) neîncrederea emoţională - îndreptăţită în contextul bizarului, aici şi aiurea, secol al XIX-lea - cu care Paul Cornea tratează un concept ca acela de influenţă. Ideile circulă, fără-ndoială, dar nu grupat, nu convergent, nu sub forma geometrizată a fluxului. Iar atunci când se impregnează într-un mediu cultural, o fac doar pe spaţii pregătite dinainte. Acesta e conturul, trasat subţire aici, al preocupărilor pentru originile unui fenomen, altminteri destul de greu de elucidat fără rest, cum e romantismul.
Am precizat mai sus, în dreptul acestui tip de mefienţă sau de imunitate particulară, că e vorba despre una ce ţine, aşa-zicând, de sfera emoţiilor. Şi nu am precizat întâmplător. Influenţa şi anxietăţile mentalitare care o însoţesc - ca să revin, central, la un concept impus de acelaşi Harold Bloom - nu se manifestă decât punctual şi devitalizat într-un câmp literar autohton încă incipient. E, poate, şi motivul pentru care Paul Cornea evită, voluntar, câteva paradigme ştiinţifice care s-ar adapta, la rigoare, unor astfel de scenarii psihologiste. Adică bibliografiile saturate ale pozitivismului, coerenţa structuralismului, originalitatea metacriticii. Cu siguranţă, "angoasele contaminării" nu sunt adecvate nici secolului, nici autorilor, nici istoricului literar care le circumscrie.
Devine, deodată, extrem de interesant de nuanţat cum se produce, într-o secţiune minimală, această inflexiune. Şi mai ales, ce rezultate de ordin teoretic are ea asupra Originilor romantismului românesc. De pildă, ntr-un capitol numit, semnificativ, Continuitate şi metamorfoză în circulaţia motivului "fortuna labilis", influenţa - era de aşteptat - există, dar nu covârşeşte. Creează istorie, dar nu creează panică: "Începem cercetarea noastră examinând destinul motivului "fortuna labilis", deoarece, în felul acesta, avem posibilitatea să urmărim schimbările ce se produc pe o suprafaţă întinsă şi să le surprindem traiectoria de la punctul de inserţie în vechea literatură religioasă până la hotarele romantismului. Una dintre cele mai caracteristice manifestări preromantice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea o constituie meditaţia pe tema coruptibilităţii materiei şi a nestatorniciei soartei, înscrisă literar în aria motivului "fortuna labilis" sau a uneia dintre variantele sale: "ruinele", "triumful morţii", "ubi sunt?" etc. Motivul "fortuna labilis" nu are o identitate de şcoală literară: el concretizează, sub o formă expresivă, eterna confruntare a eului omenesc cu alteritatea duşmănoasă sau indi­ferentă a universului." (pag. 105)
De la acest proces strict de identificare savantă şi până la paternitatea infatuată distanţa e, orice s-ar zice, enormă. Cu atât mai mult cu cât fluiditatea tematică e, acum, sensibil mai mare decât în situaţiile în care influenţa poate fi convocată ca reper. Altceva, mai subtil şi mai general, mai vizibil şi mai necesar în sensul domină, în viziunea mea, fragmentul citat: ideea de diferenţă. Acumularea asemănărilor nu e, pentru această perioadă, un stimul. Ea nu are, deducem uşor, capete. Nici într-o parte, nici în cealaltă. Puţini autori din inventarul pe care-l putem reconstitui din sumar - începând cu Costache Conachi, Gh. Asachi, Iancu Văcărescu sau Barbu Paris Mumuleanu şi sfârşind cu G. Peşacov Ienache Gane, Daniil Scavinschi sau Vasile Fabian Bob - se arată, în sensul tare dat de critica literară, originali.
Diferenţele şi numai ele limpezesc în acelaşi timp şi conceptele socialmente vaste (învăţământ, societăţi, presă, public, statut mesianic al autorului, misiune naţională a scrisului), şi personalităţile esteticeşte mărunte. Şi unele, şi altele, evident necanonizabile. Deci, cumva, fără reacţie în faţa contaminării. Se poate oare vorbi, în deplin paralelism, despre un joc la dublu între perechile Marlowe-Shakespeare şi Iancu Văcărescu-Vasile Alecsandri pornind de la paragraful: "Cântec românesc e o prelucrare de doină haiducească, în spiritul Durdei lui N. Văcărescu şi al Cântecului haiducesc de Alecsandri, cu note grandilocvente: românul e născut "a...supune" "Şi cu fapte tot măreţe/ Lumii-ntregi a da poveţe. "Există şi o "perlă", de care Alecsandri, bard şi el, dar cu bun gust, va face un haz enorm: "Pe uscat, ca şi pe mare,/ Şi pe jos, tu eşti călare !"" (pag. 262)
Dacă persistă, anxietatea poetică nu poate fi, în blocul amorf determinat la noi de intervalul 1780-1840, decât una - funciară - a diferenţei. Iar dacă ea există, la acest admirabil nivel de cuprindere teoretică, meritul îi aparţine în exclusivitate lui Paul Cornea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara