Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Apel către Europa de Nicolae Manolescu


Publicăm în paginile revistei un foarte interesant articol al lui Tony Judt despre România, apărut în numărul din 1 noiembrie din The New York Review of Books. Tony Judt ne cunoaşte bine. A fost, de altfel, în ţară de cel puţin două ori. Articolul lui este impecabil informat. Titlul original: Romania: Bottom of the Heap conţine o expresie pe care am tradus-o literal la fundul grămezii, ea sugerînd o poziţie codaşă în plutonul candidatelor la UE ori un fund al sacului în care se află, claie peste grămadă, candidatele. Departe de a fi o neutră constatare a acestui fapt, articolul reprezintă un apel către Europa de a privi integrarea într-o perspectivă mai profundă şi mai inteligentă decît aceea adoptată de obicei. Cum reacţiile la articol nu vor întîrzia să apară, date fiind unele din aprecierile din el, mă simt obligat să pledez pentru o lectură de bună credinţă şi fără prejudecăţi.
Excepţia românească la care Tony Judt se referă din capul locului este îndeobşte acceptată şi de către comentatorii politici români. Nu e nevoie să insist nici asupra laturii politice, pusă limpede în evidenţă de alegerile din 2000, nici asupra celei economice, unde decalajul dintre România şi restul ţărilor foste comuniste este, de asemenea, vai, incontestabil. O problemă complicată şi delicată este aceea legată de, spune Judt, "recîştigarea memoriei". Pretutindeni procesul a debutat cu glorificarea trecutului de dinaintea comunismului, dar a ajuns repede la dezbaterea nuanţată a punctelor sensibile şi dureroase: la noi, acest al doilea stadiu "abia dacă se poate spune că a început". în fond, impresia lui Judt coincide cu aceea a lui G.M. Támás şi a altora. Sunt de acord că discuţia n-a avut seriozitatea cuvenită, dar nu e drept să susţinem că n-a existat. S-a purtat mai mult în presă ori cu ocazia unor colocvii şi simpozioane decît în cărţi. Şi poate mai mult în afară decît în ţară. Dar, pe lîngă vocile găunoase şi răsunătoare ale naţionaliştilor care solicitau reabilitarea lui Antonescu (în treacăt fie spus dictatura acestuia se instalează în septembrie 1940) şi redescopereau cu entuziasm legionarismul, au fost mereu vocile unor intelectuali lucizi care au combătut acest tip de nostalgie şi s-au aflat la standarde morale occidentale.
Acelaşi lucru trebuie observat şi cu privire la confruntările ideologice de după constituirea României Mari. Tony Judt notează, pe drept cuvînt, obsesia identitară care a marcat epoca interbelică, semnalînd paradoxul aparent că obsesia s-a ivit pe fondul unui procent destul de mare de minoritari (27% scrie Judt, 28, 2% e cifra exactă). De altfel, mişcările antisemite sunt timpurii, în Iaşii de imediat după primul război, iar afirmarea extremei drepte se face viguros în deceniile ce vin. Aş obiecta descrierii lui Judt un lucru pe care l-am obiectat şi lui Támás şi care apare şi la destui istorici români ori străini ai interbelicului: extrema dreaptă n-a fost singura forţă ideologică şi politică a vremii şi, după părerea mea, nici măcar aceea majoritară. între 1923, anul democraticei constituţii a regelui Ferdinand, nemenţionată de Judt, şi 1938, cînd Carol al II-lea interzice partidele şi alege dictatura, România a fost o ţară democratică şi liberală, printre puţinele, dacă nu singura, dintr-o Europă Centrală şi de Est sedusă de politici totalitare. Numeroşi intelectuali s-au opus obscurantismului ideologic şi crimei politice. Cîteva dintre marile personalităţi ale vremii (Eugen Lovinescu şi aproape toţi criticii literari de seamă, apoi, Zeletin, Ralea şi alţii) au polemizat cu ortodoxismul, cu dacismul, cu Garda de Fier şi cu naţionalismele de toate speţele. Conduita pro-occidentală este perfect identificabilă în interbelic. Cultura română majoră a epocii se naşte din ea.
în parte, impresia că printre intelectualii români de odinioară au predominat cei de extremă dreaptă a fost agravată de circulaţia postbelică, în Occident şi în SUA, a numelor lui M. Eliade şi E. Cioran. Cum aceştia se număraseră, în tinereţea lor românească, printre emulii lui Nae Ionescu şi simpatizaseră cu Garda de Fier, trecînd ulterior sub tăcere acest lucru, s-a creat o opinie cvasigenerală defavorabilă care a copleşit dreapta judecată a rolului intelectualităţii româneşti din epocă. Publicarea Jurnalului lui M. Sebastian în anii din urmă a alimentat din plin o dezbatere care, după părerea mea, suferă de o parţialitate tendenţioasă în reconsiderarea trecutului.
Unde articolul lui Tony Judt îşi dovedeşte cu adevărat însemnătatea şi face figură discordantă cu majoritatea unor astfel de intervenţii datorate străinilor este în consideraţiile din capitolul al treilea, consacrat situaţiei actuale, grevată de moştenirea comunistă, şi problemelor integrării. Analiza mi se pare serioasă şi corectă. "România va fi o piatră de încercare pentru Bruxelles - scrie Judt, şi cei mai mulţi eurocraţi speră pe ascuns că aderarare nu se va realiza foarte curînd". Precizarea de la sfîrşit arată sinceritatea autorului. Deşi Judt ştie, ca şi noi, că "în ciuda eforturilor dlui Năstase, România nu aduce prea multe Europei", el e convins că Europa se află acum în pragul unei decizii vitale pentru ea însăşi. Această decizie nu constă, pur şi simplu, în recunoaşterea locului firesc al unor ţări în comunitatea europeană, ci în crearea unor ţări europene dintre acelea care, ca România, se găsesc în situaţii dramatice sau chiar critice, urmare a durităţii regimurilor comuniste naţionale, ca şi a erorilor comise de guvernanţi după căderea lor.
Acest final este important. El este motivul pentru care cred că articolul lui Judt trebuie citit ca un apel către Europa şi ca o pledoarie pentru o Românie deseori sever, dar drept judecată în cuprinsul lui.