Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Apărătorul meu undercover de Ioana Pârvulescu

S-a publicat de curând un volum colectiv despre comunism, Cum era? Cam aşa... (a se vedea săptămâna viitoare recenzia lui Cosmin Ciotloş), la care am contribuit şi eu cu un mic Dicţionar al navetei, găzduit, într-o primă variantă, chiar la Cronica pesimistei. Din el lipseşte însă, la litera A - Autostop, o întâmplare. Am evitat-o pentru că era prea personală ca să intre într-un articol de "dicţionar". Poate că a venit totuşi momentul s-o povestesc.





Exista, la marginea satului, nu departe de şcoală, o intersecţie în care toate maşinile erau obligate să încetinească. Acolo oprea şi autobuzul, de două ori pe zi, când venea de la Bucureşti, în jur de nouă dimineaţa, şi când se întorcea, pe la ora cinci după-masa. Era locul consacrat al autostopiştilor. Oamenii stăteau în grupuri distincte, de două până la patru persoane, astfel încât, dacă o maşină opreşte, să se ştie clar pentru cine a făcut-o. Se mai isca uneori câte o ceartă, la începători - "a oprit la noi, ba nu, pentru noi, io i-am făcut semn, n-aţi văzut ?" - dar, în genere, la navetiştii cu vechime, lucrurile funcţionau foarte bine, după codul nescris, dar cu reguli precise, al autostopului. Exista chiar o solidaritate între călătorii necunoscuţi şi, când era loc, cel care urca primul îl ruga pe şofer să-i culeagă şi pe ceilalţi, aşa că rareori mi se întâmpla, chiar când plecam singură de la şcoală, să mă sui doar eu într-o maşină. Eram uneori întrebată dacă nu mi-e frică să fac autostopul şi, cu încrederea triumfătoare pe care o ai în viaţă la douăzeci şi ceva de ani, mă grozăveam că nicidecum, mâniindu-i probabil pe zei. Singurul lucru care mă supăra din cale-afară, când nu plecam împreună cu alţii, era, aşa cum am scris-o, că trebuia să suport o conversaţie standard cu şoferul, discuţie care ajunsese, prin repetiţie, o adevărată tortură. La fel ca astăzi în taxiuri, îi apreciam de pe atunci pe şoferii taciturni şi morocănoşi. Puteam astfel să-mi las gândurile să fugă de-a lungul şoselei, în peisajul fulgurant şi să mă odihnesc deplin în timpul suspendat care îţi e dăruit în orice călătorie.

Într-o zi de la începutul verii, mă aflam la locul de aşteptare şi priveam, cu ochii dezamăgiţi ai omului "de munte strămutat la câmpie", peisajul decolorat, neted, fără copaci, înţepat doar de câteva sonde de petrol pe care, spre deosebire de Geo Bogza, le-am detestat din prima clipă. Pe şosea nu era prea multă mişcare şi ştiam că, în asemenea zile, aşteptarea poate dura uşor o oră. Îmi amintesc şi că, în ziua aceea, îmi doream să ajung cât mai repede acasă. Aşa că m-am socotit norocoasă când numai după vreo zece minute a oprit în dreptul meu o maşină, iar un şofer politicos m-a întrebat până unde merg. La Bucureşti, am spus. Iar el: "Vă duc, dar eu trebuie neapărat să iau brânză de la nişte ciobani, de la stâna de aici, de la..." - şi a spus un nume care nu-mi era cunoscut. "E doar un mic ocol, cam douăzeci-treizeci de minute". Am ezitat. Atunci şoferul a adăugat, cu convingere: "Puteţi să vă cumpăraţi şi dumneavoastră, e ieftină şi bună, duceţi acasă...". Vremurile, după cum îşi amintesc cei care le-au trăit, favorizau bucuria unor asemenea mici chilipiruri şi nu era nimeni care să le refuze. Chiar în drumul nostru zilnic, autobuzul, în exclamaţiile entuziaste ale absolut tuturor călătorilor, făcea când şi când un mic ocol la "shopul" de la Malu Spart, al cărui proprietar, pe atunci celebru, vindea, la început pe bani, apoi la schimb, produse de export, cine ştie cum procurate. Aşa că nu mi s-a părut nimic dubios, iar brânză nu mai mâncasem de multă vreme. Foamea a învins şi m-am urcat în maşină. Omul părea la locul lui, mi-a oferit - eram obişnuită - o ţigară străină, pe care fireşte că am refuzat-o, nu fumez, mulţumesc!, a pus o casetă cu o muzică proastă, dar şi cu asta eram obişnuită. N-a fost nimic care să mi se pară altfel, şoferul semăna cu toţi ceilalţi, discuţia era aceeaşi, poate doar o idee mai civilizată, mai grijulie. La un moment dat omul a cotit la stânga, pe un drum neasfaltat, într-o pădure. Mi-a dat tot timpul explicaţii despre stână şi ciobani şi înţelegerea lui cu ei, iar drumul părea, într-adevăr, să ducă într-un asemenea loc. Recunosc, n-am fost deloc în bună formă psihologică şi nu mi-am dat seama de nimic. Totuşi, de la un moment dat, pe măsură ce avansam pe drumul forestier am început să mă simt inconfortabil şi, când maşina a încetinit, iar apoi omul, care n-a mai scos nici un cuvânt, a oprit motorul, m-am uitat disperată în toate părţile sperând să văd o stână, ciobani, oi, câini sau orice altă vieţuitoare care să-mi dea sentimentul că sunt la adăpost. Însă, de jur-împrejur nu erau decât copaci înalţi, cu frunze de un verde crud, cum numai la începutul verii poţi vedea. Era o adevărată pădure eminesciană. Şoferul s-a răsucit spre mine, mi-a aşezat o mână grea pe coapsă şi îmi amintesc clar că sentimentul care m-a paralizat o clipă n-a fost frica, ci o revoltă enormă, ca întotdeauna când înţelegi că te-ai lăsat păcălit ca ultimul prost.



În aceeaşi clipă a apărut cerbul. Nu ştiu de unde s-a ivit, era un cerb magnific, cu o coroană de coarne pline de ani, care s-a oprit la câţiva paşi de maşină, drept în faţa parbrizului. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Şoferul s-a speriat pur şi simplu de el, era un intrus, într-un loc în care el se credea neobservat de nimeni. Cerbul avea ceva extrem de nobil, de impunător, părea venit din altă lume. Nu numai că nu se îndepărta, dar fixa într-un mod ciudat parbrizul. Am profitat de momentul de neatenţie şi am sărit din maşină. Parcă îmi amintesc că mi-am exprimat în vorbe furia care continua să mă facă să nu-mi fie teamă. Cerbul a făcut câţiva paşi înapoi, ca pentru a-mi face loc să trec, dar n-a fugit. Părea stâpânul pădurii. Părea un zeu undercover.

Părea apărătorul meu din umbră. Toate poveştile cu fiinţe nepământene mi-au venit mai târziu în minte. Oricum, m-am simţit ocrotită şi e limpede că a simţit-o şi şoferul. Am pornit în pas alert, dar fără să fug, pentru că mi s-ar fi părut ruşinos, pe drumul care nu ştiam unde duce. Am mers câteva minute bune, apoi am auzit automobiul în spatele meu, oprind. Şoferul a zis, spăşit, că dacă vreau mă duce până la staţia de autobuz, în satul cel mai apropiat. Ceva din tonul lui m-a convins că mă pot sui din nou în odioasa lui maşină. Într-adevăr, fără să mai schimb vreun cuvânt cu individul şi fără alte incidente, am ajuns la staţie.

În fond, n-a fost nimic prea dramatic şi recunosc că episodul nu m-a neliniştit cine ştie ce. Un timp, dar nu lung, am evitat să mai fac autostopul. Aş fi uitat toate astea, cum am uitat atâtea altele, dacă n-ar fi fost cartea Cum era? Cam aşa.... Şi, mai ales, dacă n-ar fi fost întâmplarea cu cerbul, care merita reţinută. Mi-a adus iarăşi în minte o frază, una dintre acele fraze-cheie în imaginea mea despre lumea în care trăiesc şi pe care risc să le repet prea des: întâmplarea e Dumnezeu călătorind incognito. De aceea nu pronunţ decât cu grijă cuvântul întâmplare. De aceea mă simt bine, dar mă şi intimidez, când hazardul îşi face loc în viaţa mea.