Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Ţara din vis de Simona Vasilache

A apărut recent, în colecţia de Memorii/Jurnale a Editurii Humanitas, cartea scrisă în timpul exilului de la Iaşi de Regina Maria a României, în traducerea din engleză a Mariei Berza, care semnează şi postfaţa, şi cu ilustraţii de Elisabeta a Greciei, fiica Reginei Maria.

Iniţiativa, aşa cum se arată în prefaţa scrisă, probabil, în 1925, atunci când a apărut ediţia englezească a cărţii, i-a aparţinut lui Iorga, cel care a vizitat-o pe Regină, mamă îndurerată a unui prunc ce tocmai murise, pradă cumplitelor epidemii ale războiului, şi simbol al unui stat cotropit şi demoralizat, şi i-a cerut să scrie o descriere a locurilor pe care le iubeşte, din ţara ei de adopţie, locuri pe care refugiaţi ca şi ea le lăsau cu jale în urmă. Traduse de Iorga, rândurile reginei urmau să se publice într-un ziar de mare circulaţie („Neamul Românesc”, fondat de Iorga cu zece ani în urmă) şi să ajungă în tranşee, pe tot cuprinsul ţării, ca alinare pentru cei care pierduseră aproape totul. Zis şi făcut, foiletonul a apărut din două în două săptămâni, descriind de fiecare dată alt loc de suflet, ca mai apoi capitolele să se publice într-o cărticică urâtă, în condiţii de război, cunoscută drept „cărticica Reginei” şi venerată pe front ca un talisman. Aceasta e, pe scurt, spusă chiar de autoarea ei, povestea acestei cărţi, restituită acum, după 100 de ani de la acel exil, în condiţiile grafice pe care le merită.

Volumul original ne poartă din Cotroceni – casa părăsită în grabă, fără speranţa prea limpede a revederii – în Iaşiul exilului, în 11 capitole prefaţate de o chemare la arme sui generis, la armele diafane ale rezistenţei prin amintiri. Câmpiile Bărăganului, bune de străbătut călare în orice anotimp, vechea Mănăstire Comana, martora bătăliilor din trecut (să-i fi depănat Iorga, oare, Reginei, vechi pagini de istorie românească?) şi a celor din Marele Război, pe care exilaţii şi le pot doar închipui, conacul de la Copăceni, donat Reginei de un boier de odinioară, Sinaia Regelui Carol I, emoţionant evocat în umbra castelului pe care l-a construit şi l-a iubit. Sinaia revăzută în fugă, într-o noapte de iarnă, chiar înaintea exilului, căutând glasul şi prezenţa copilaşului pierdut. Cu adevărat sfâşietoare descrierea ultimelor minute într-o casă pe care ştii că o vei pierde, poate, pentru totdeauna, în bubuit de tunuri şi bătăi puternice de inimă, sentiment pe care, poate în acelaşi timp, îl trăiau milioane de oameni. Ceea ce făcea rândurile Reginei atât de convingătoare. Apoi, Curtea de Argeş, cu mormintele lui Carol I şi al Elisabetei, căreia Regina care-i va urma îi scrie un pătrunzător portret, Constanţa, şi fascinaţia mării, Dobrogea şi locuitorii ei atât de diferiţi unii de alţii, Balcicul şi Caliacra, insula exilatului Ovidiu, urmat în durerea lui de Carmen Sylva, cea care venise cândva să bată cărările micului loc pustiu. Şi încă, Dunărea şi satele dimprejur, apoi, în alt capăt al ţării, văile Vâlcii, Hurezi, Polovragi, culele fermecătoare şi, în fine, Iaşiul regăsit în împrejurările triste ale exilului.

În cele trei capitole adăugate cărţii iniţiale, Regina reface drumul, deloc simplu, către normalitate. Către regăsirea casei, după doi ani de absenţă, şi a unui stil de viaţă de care vremurile o depărtaseră cu totul: „Când am pătruns în sfârşit în umbra bisericii şi am înghenunchiat lângă mormântul micuţului ce aşteptase singur acolo timp de doi ani nesfârşiţi, mi se părea că lipsisem de fapt o viaţă întreagă – eram acum altă femeie, –războiul tăiase o crestătură adâncă între viaţa care fusese şi viaţa care urma să fie, era ca o prăpastie ce făcuse două vieţi separate din una singură şi era greu de găsit puntea dintre acestea două.” (p. 145). Victoria, spune Regina, are amărăciunea ei. Mai ales că, în toata Europa, începe o perioadă de prefaceri, nu neapărat spre bine. Mitul interbelicului e întrucâtva combătut în aceste rânduri în care se vorbeşte despre violenţa verbală cu care lumea veche nu era obişnuită, despre pitorescul sacrificat în folosul practicului, despre instituţii năruite, despre, vai, vulgaritate. Lucruri cu care ne tot întâlnim în lumea noastră şi a căror ameninţare, iată, pândea de mult. Cu aceste imagini neliniştitoare, suprapuse peste imaginea Branului pe care l-a transformat şi l-a iubit, îşi încheie Regina cărţulia de călătorii cu gândul. Un fel poetic, dar simplu, de a recupera locuri asupra cărora nu mai ai, vremelnic, nici o putere. Despre puterea celor fără de putere, cei care iubesc florile, aşteaptă primăvara, se supun şi rezistă în felul lor e, de fapt, vorba pretutindeni în carte. Un delicat omagiu adus războiului lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara