Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Ţara Le Carré de Felicia Antip

Împătimiţii întru John Le Carré primesc fiecare carte nouă a lui ca pe un dar mult-aşteptat. Nu toate sunt de calibrul primei şi celei mai celebre dintre operele lui, Spionul venit din frig (traducerea corectă ar fi fost Omul care a venit din adormire).

Întrebat de curând care sunt, după părerea lui, cele mai bune cărţi pe care le-a scris, autorul a numit-o pe aceasta, împreună cu Cârpaci, croitor, soldat, spion, Croitorul din Panama şi Neobositul grădinar. Sunt destule altele – precum Oamenii lui Smiley – care pot concura pentru primele locuri.

Luna trecută, în al 80-lea an al vieţii lui, a publicat cea de-a 34- a carte, Our Kind of Traitor (Un trădător pe gustul nostru), Viking, 2010.

Când Războiul Rece s-a terminat din lipsă de protagonişti, unii dintre cei care se hrăniseră din substanţa lui au trebuit să se recalifice.

Ce s-a întâmplat cu John Le Carré?

Marele maestru al jocului de spionaj fictiv a rămas fără eşichierul pe care albii Majestăţii Sale îi făceau de obicei şah mat (au fost şi remize, dar rare) pe negrii mânuiţi de KBG &comp, în partide cărora le imprima mai mult dramatism prin gambituri îndrăzneţe şi mai ales prin nepermise dar profitabile însuşiri şi folosiri ale unor piese aparţinând adversarului. Pentru cititori din aproape patruzeci de ţări, John Le Carré este unicul proprietar al unei lumi create de el însuşi: înalta societate a spionajului, populată cu personaje după chipul şi asemănarea foştilor lui colegi şi superiori de pe vremea când, înainte de a se apuca de scris, fusese David Cornwell din Serviciul Secret. Marile scandaluri din anii aceia când, unul după altul, demnitari ai Serviciului Secret Britanic s-au dovedit a fi agenţi dubli, unii dintre ei ajungând chiar să se refugieze în Uniunea Sovietică, l-au determinat să se aplece asupra trădării, asupra tuturor problemelor de conştiinţă, asupra tentaţiilor şi ambiguităţilor care agravează caracterul derutant, îndoielnic, necurat al spionajului.

Se zice că spionii formează o clasă aparte, că între ei există afinităţi, un simţământ complice de superioritate în raport cu cei ce nu fac parte din breaslă. Cărţile lui John Le Carré pătrund în acest cerc închis pentru a descifra psihologii contradictorii, pentru a pune în evidenţă dileme morale, pentru a da pe faţă resorturi secrete ale unor acţiuni aparent ilogice. Personajele nu sunt liniare, „buni” şi „răi” clar delimitaţi, inconfundabili, ca în aventurile jamesbond-iste, şi de aceea cititorul este adesea mai intrigat de evoluţia lor decât de deznodământul afacerii de spionaj.

Cu alte cuvinte, face literatură, nu thrillere după şablonul consacrat, deşi s-ar putea spune că şi el şi-a patentat o formulă. La urma urmei, şi Graham Greene (cu Greenelandul lui), în preajma căruia are, de la o vreme, onoarea de a fi plasat de critică, a scris aproape numai în limitele problematicii psihologice pe care a ales-o de la bun început. Formula lui Le Carré nu avea cum să se perimeze numai pentru că jocul de-a hoţii şi vardiştii internaţionali care-i oferea subiecte a ieşit din actualitate. În ultimele două decenii, el şi-a îndreptat atenţia asupra unor noi categorii: mafiile supranaţionale, rezultante ale unor complicităţi încrucişate între crima organizată, marea finanţă, puterea politică. Şi aceşti atentatori la interesul general înfruntă, în felul lor, autoritatea învestită cu asigurarea siguranţei publice, aşadar pot evolua în meciurile inteligenţei, ale voinţei, ale cutezanţei şi vicleniei marca Le Carré.

Întrebarea nu este dacă scriitorul se simte în mediul lor la fel de acasă ca printre aşii informaţiilor secrete. N-ar avea cum să fie, nu sunt de-ai lui, ci dacă reuşeşte să reproducă resorturile care-i pun în mişcare, să le intuiască motivaţiile şi reacţiile. Un trădător pe gustul nostru pare a pătrunde mai adânc decât alte scrieri recente ale lui John Le Carré în psihologia noii clase infracţionale. Satisfacţia cititorului este, în orice caz, asigurată de vechea şi verificata metodă de a aduce orice intrigă, orice confruntare, pe teritoriul familiar al informaţiei şi contrainformaţiei obţinute pe căi despre care este mai bine ca opinia publică să nu ştie prea multe.

Principalii trei protagonişti nu fac parte din „sistem”. Ei sunt: Perry Makepeace (Perry de la Peregrine, nume rezervat aristocraţiei, dar preluat, în cazul lui, de la un predicator neconformist din secolul al XIX-lea), lector la Oxford, sportiv de performanţă (tenis, alpinism, atletism) şi idealist de modă veche; Gail Perkins, iubita lui, „scăpărătoare avocată tânără în ascensiune, binecuvântată cu frumuseţe şi cu o limbă ascuţită”; Dima, un rus cu o înfăţişare frapantă şi o biografie care înglobează întreaga evoluţie a Rusiei de la represiunea lipsită de criterii şi de limite la domnia fărădelegii sub formele ei cele mai hulpave şi mai crude.

Nici unul dintre ei nu este din lumea lui Smiley, lumea pe cale de dispariţie a elitei sociale şi intelectuale care intra în serviciul civil aşa cum ar fi intrat în cler sau în alt domeniu de elecţie pentru a restitui societăţii o parte dintre privilegiile dobândite prin naştere. Sunt plasaţi însă cu toţii „acasă”, printre funcţionarii mai înalţi sau mai de rând, mai oneşti sau mai corupţi ai serviciilor secrete, astfel încât intriga – de altminteri extrem de sumară (un rus care susţine că posedă multe informaţii de mare preţ încearcă să obţină protecţia acestor servicii şi asistăm la desfăşurarea a ceea ce decurge de aici) – contează mai puţin decât fizionomiile şi comportamentul personajelor de plan secund, dar cu roluri primordiale, aceiaşi bine cunoscuţi slujitori ai Majestăţii Sale.

Aflaţi într-o scurtă vacanţă încântătoare în Caraibe, Perry şi Gail întâlnesc un bărbat neobişnuit care ţine neapărat să joace o partidă de tenis cu Perry. Este „un tip musculos, complet chel, cu un piept enorm, care poartă un ceas de mână Rollex de aur încrustat cu diamante şi pantaloni de trening susţinuţi de un şnur legat cu fundă în talie”. Absolut fascinantă este suita acestui tenisman amator: un grup numeros de persoane, toate în negru, care asistă la meci în cea mai deplină tăcere. O matroană în mare doliu, parcă hipnotizată, este înconjurată de doi adolescenţi în mod evident gemeni, de două fetiţe mai mici plus o tânără uluitor de frumoasă, precum şi de o liotă de indivizi cu figuri neliniştitoare. Prima treime a cărţii, în care este descifrat treptat misterul acestor suporteri, al legăturilor lor de familie şi de afaceri dubioase, se citeşte pe nerăsuflate. La un moment dat, Dima îi va strecura lui Perry o carte de vizită pe care scrie, într-o engleză şchioapă:

„Dmitri Vladimirovich Krasnov, cel căruia i se spune Dima, director european al Arena Multi Global Trading Conglomerate din Nicosia, Cipru, este dispus să negocieze prin intermediul profesorului Perry Makepiece şi al avocatei madam Gail Perkins aranjament mutual profitabil cu autoritatea Marii Britanii privind rezidenţă permanentă pentru întreaga familie, în schimbul anumitor informaţii foarte importante, foarte urgente, foarte critice pentru Marea Britanie a Majestăţii Sale.”

Perry va transmite această propunere printr-un cunoscut cu legături în lumea contraspionajului, el şi Gail vor fi interogaţi o noapte întreagă la Londra pentru a se verifica valoarea eventualei achiziţii de informaţii şi verificările se vor multiplica şi complica până la ultimele rânduri ale cărţii care ar trebui să se încheie prin transportarea în mare secret a lui Dima din Elveţia la Londra, pentru o primă întâlnire directă cu cumpărătorii. Dima nu va ajunge la Londra. Nu va mai ajunge nicăieri. Cine a sabotat zborul micului avion? Mafia rusească aflată sub controlul negurosului personaj numit Prinţul care făcuse toate pregătirile necesare pentru a-l ucide pe Dima la Moscova, unde urma să se ducă pentru a asista la înmormântarea cumnatului şi protejatului lui şi a soţiei acestuia (părinţii celor două fetiţe), asasinaţi anterior de aceiaşi rivali în materie de afaceri tenebroase? Nu cumva (acuzaţia nu e nici măcar formulată în carte, ar fi prea gravă, dar potrivit tuturor indiciilor furnizate este cea mai plauzibilă) chiar anumiţi mari mahări din serviciul secret cărora dezvăluirile lui Dima le-ar fi dat în vileag matrapazlâcurile la nivelul cel mai înalt al finanţei europene? Sau poate că Dima era el însuşi un impostor care nu avea nimic valoros de vânzare, dar vroia să obţină protecţie împotriva foştilor săi asociaţi întru fărădelege?

Rămânem cu toate aceste semne de întrebare şi cu multe altele. Până să ni le punem am făcut însă incursiuni – după gustul meu chiar prea multe, dar superficiale – în noile imperii ale organizării criminale supranaţionale, de la Moscova la Mumbai şi de la Nicosia la Londra. Nespus mai important este că am făcut cunoştinţă cu Lucas şi Yvonne, cu Olive şi Hector, cu Billy Matlock şi Aubrey Logrigg, foarte diferiţi membri ai serviciilor, cu o mare diversitate de funcţii, responsabilităţi, atitudini şi mai ales grade de onestitate. Cu alte cuvinte, am fost în Ţara Le Carré.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara