Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Arabica de război de Cristian Teodorescu


De cîteva zile Sarkis se lăuda că primeşte un sac de cafea, dacă nu chiar doi, din cei trei pe care îi ceruse. Aştepta telegrama de pe vapor să se ducă în port să-şi primească sacii cu Arabica prima. Trepăda de nerăbdare, ca înaintea unei întîlniri şi seara ţinea teorii la restaurant. La cum se mişcă afacerile, ne putem aştepta să se termine războiul cît de curînd! Voia să-l întărîte pe Scipion să-şi dea şi el cu părerea, dar nu-l putea scoate dintr-o muţenie indispusă. Chiar dacă veştile care veneau de pe front erau bune, maiorului îi mai muriseră patru colegi de clasă din şcoala militară şi doi camarazi din regimentul în care îşi începuse cariera de ofiţer. Cu unul dintre ei, Georgescu, se duelase cu săbii subţiri: primul din cinci lovituri. Se opriseră după a treia, la ordinul căpitanului Tomuleţ care îi arbitra. Îşi luaseră destul sînge unul altuia şi începuseră să se încingă prea tare. Dl Tomuleţ fusese decorat pentru bravură în 1917, iar în 1918 fusese avansat direct de la gradul de sublocotenent la cel de căpitan. Era adeptul duelului cu săbii ascuţite şi îi încuraja pe tineri să se bată, fiindcă, domnilor, în timp de pace acesta e singurul mijloc cu care vă puteţi antrena curajul. Un ofiţer care nu-şi vede sîngele curgînd măcar o dată se expune riscului laşităţii şi n-are nici un argument sigur pentru a-şi scoate trupa din tranşee. Căpitanul i-a supravegheat apoi, ca pe o parte a duelului, cum stăteau amîndoi să le coasă doctorul tăieturile pe viu şi să-i panseze. Asta fusese partea cea mai dureroasă. Tomuleţ le contabiliza strîmbăturile şi verdictul lui a fost egalitate. Chiar dacă dl Scipion a tuşat de două ori, dl Georgescu a fost mai stăpîn pe sine cînd i-au fost cusute rănile! Apoi s-au dus toţi patru la un restaurant popular să-l audă pe noul gurist de succes, Zavaidoc, şi să se lupte pînă dimineaţă cu fleici în sînge şi vin roşu. Colonelul Aristide Georgescu căzuse eroic la datorie la Debreczen, aflase Scipion. Chiar dacă nu era vina lui că Bucureştiul nu mai voia să-l trimită pe front, maiorul se simţea vinovat de moartea lui Aristide - Nesimţitul, care îi mărturisise după cheful de la restaurant că el nu prea simţea durerea. Poate că asta fusese soarta lui Aristide, dar dacă la cîteva sute de metri de Nesimţitul s-ar fi aflat şi el, cu trupa şi ar fi ieşit la atac împreună, cu două regimente? O parte dintre gloanţele germanilor în retragere ar fi trebuit să se îndrepte şi asupra lui şi a trupei sale, nu numai spre regimentul lui Aristide. Şi atunci poate că glonţul sau gloanţele de mitralieră care îl nimeriseră s-ar fi dus în altă parte, fiindcă mitraliorul neamţ ar fi trebuit să măture o suprafaţă de două ori mai mare, care nu i-ar mai fi îngăduit să-i ochească atent pe oamenii cu revolver în mînă, ofiţerii regimentului Nesimţitului, şi să-i secere pe toţi. Sarkis avea dreptate, războiul se apropia de sfîrşit. Avea dreptate şi să se bucure că afacerile începuseră să meargă, dar armeanul ar fi trebuit să fie ceva mai reţinut. Cafeaua pe care se lăuda că o va aduce în oraş era o Arabica extra, cu gust de sînge.

Sarkis nota în carneţel: 10 kile pentru dl Theodorescu, la restaurant. Un kil pentru dl judecător, acasă. O jumătate de kil pentru boiangiu, tot acasă. Imamul îi trimisese vorbă să-i rezerve şi lui un kil. îl notase dinainte, la fel cum tot dinainte scrisese în carnet şi rugămintea dnei Sorica să n-o uite cu 5 kilograme, şi pentru fete şi pentru clienţii lor din deal. Nu-i uitase pe şeful gării şi pe farmacist, iar pe doctoriţa Lea o trecuse el cu o jumătate de kil. Acasă, cînd a tras linia în carnet pentru ultima oară, Sarkis şi-a făcut socoteala că nu-i ajungea un sac de cafea nici măcar pentru promisiuni. Cînd s-a dus la Constanţa, să întîmpine vaporul, după ce a aşteptat toată dimineaţa, vede o gioarsă mică şi ruginită care se apropia păcănind de cheu. În larg doar şalupele militare care patrulau ca să se afle în treabă. Vaporul grecesc era atît de mic încît n-avea nume, ci doar un număr. Cînd se lipeşte de cheu 127 şi coboară pasarela, se urcă Sarkis la bord şi întreabă de marfa pe numele lui, cu inima ca strînsă. Un grec voios, care părea să fie chiar căpitanul strigă ceva marinarului care lăsase pasarela pe mal. Marinarul se duce agale cu mîinile priponite în şolduri în cabina timonierului, iese de acolo cu un sac în spate şi îl trînteşte la picioarele lui Sarkis. Apoi se duce din nou în cabină şi se mai întoarce cu un sac. Cînd i l-a adus şi pe cel de-al treilea, Sarkis l-a îmbrăţişat şi i-a lăsat un bacşiş. I-a făcut semn hamalului pe care îl tocmise să se suie la bord. Dar de nerăbdător ce era a luat el însuşi un sac în spate şi l-a aşezat pe mal. Ar fi vrut să se ducă înapoi să mai ia unul, dar hamalul s-a dat jos de pe vapor cu ceilalţi doi saci, pe umeri. Scipion i-a mulţumit în gînd prietenului său Haiganuş de la Pireu. A ajuns în Medgidia cu personalul de seară. Cînd s-a dat jos din tren se întunecase. Îl aşteptau pe peron amîndoi băieţii lui de prăvălie, cu roabele, care l-au întrebat ce era în saci. Unul era cu cafea şi ăştilalţi doi cu năut grecesc! le spune Sarkis. Şi chiar dacă era rupt de oboseală, cînd s-a văzut cu cafeaua în prăvălie a şi pus-o la prăjit. Mai lua cîte un bob şi-l ronţăia, să nu-l fure somnul, şi-şi făcea socoteli. Dacă Haiganuş îi trimisese trei saci de Arabica, din tot atîţia cîţi îi ceruse, ne putem aştepta la o scădere a preţului.Ca negustor paşnic, Sarkis era mulţumit de acest semn că războiul e pe sfîrşite. Dar dacă se afla în oraş că făcuse rost de trei saci de cafea, nu de unul, cine i-ar mai fi dat cîţi bani arvunise? După ce a prăjit cafea toată noaptea, Sarkis a umplut prăjitorul cu năut grecesc şi a înteţit focul cînd s-a luminat de ziuă, răspîndind asupra oraşului mirosul cunoscut al lipsei de cafea. În timp ce păzea năutul pus la foc, Sarkis nu mai dorea la fel de tare să se termine războiul. Nu că n-ar fi vrut, dar afacerile sînt afaceri!