Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie a artei:
Arborele vieții și tradiția franciscană de Alexander Baumgarten

Este foarte frumoasă și foarte legitimă întrebarea care caută legătura dintre tradiția literaturii franciscane a secolelor XIII-XIV, cu o extensie preponderentă asupra Italiei și a Franței, și pictura italiană a epocii. O asemenea întrebare are ca miză largă înțelegerea esteticii medievale: un subiect difuz, dar rar și foarte prudent vizitat de medieviști, din cauza numărului mic al textelor cunoscute în acest subiect și al fricii, probabil, de extrapolarea teoriilor moderne ale frumosului peste o epocă unde abia dacă termenul de pulchrum își făcea apariția – e adevărat, în opera unui mare franciscan, Bonaventura – pe lista termenilor transcendentali, între ființă, adevăr, bine, lucru sau unu. Unei asemenea întrebări i se dedică Eugen Răchițeanu, părinte franciscan și cercetător de formație italiană a istoriei franciscane. El studiază, în Arta și estetica franciscană din secolele XIII-XIV, autorii ordinului său, fie că ei sunt de formație universitară (mai cu seamă Bonaventura, dar prins în „lanțul de aur” al marilor autori franciscani ai universității medievale, de la Roger Bacon la Pierre de Jean Olivi, Duns Scot și Ockham, cărora li se alătură un important predecesor – Alexander din Hales), sau strict spirituali (cum este cazul lui Ubertino da Casale, chiar dacă și el este un admirator al teoriilor sărăciei franciscane susținute de Pierre de Jean Olivi). Scopul studiului este acela de a înțelege cum au fundamentat aceste texte, în ciuda diversității lor, reprezentările artei care au ca subiect figura lui Francisc sau istoria franciscană, sau, și mai larg, pictura italiană a finalului secolului al XIII-lea și o bună parte a secolului următor (referințele cele mai frecvente sunt Cimabue, Giotto, Ducio din Boninsegna, Bernardo Daddi și mai ales Tadeo Gaddi). Mi-aș lua libertatea de a spune faptul că autorul caută, de fapt, o epistemă a epocii și a culturii născute de exemplul vieții întemeietorului ordinului, a cărei amprentă să fie vizibilă în câteva opere de artă și lizibilă în textele teoretice ale autorilor pomeniți.
Paralelismul acestor două planuri urmărite de părintele Răchițeanu oferă o perspectivă asupra modului în care franciscanismul a fost dezvoltat și înțeles în pictură și în experiența scrisului autorilor de mai sus, fie că el este revendicat de teologie, de filosofie sau pur și simplu de literatura spirituală. Această perspectivă se apropie concentric de tema ei de bază, discutând mai întâi despre abandonul modelelor grecești în reprezentarea portretului iconic, cum principiile artei sacre recuperează la pictorii amintiți natura, universul și continuitatea treptelor creației spre originea acestora și cum figurile lui Christos pantocrator și triumfător sunt treptat înlocuite cu arhetipul suferinței christice, cu reprezentările unui trup chinuit, plăpând, sărac, cu carnea tot mai asimilată crucii înseși pe care acesta stă. Această absorbție a corpului christic este descrisă în câteva zeci de fresce italiene în care personaje franciscane sunt prezente (Francisc însuși, dar în câteva rânduri și Bonaventura). Dar tema de bază pe care părintele Răchițeanu o caută, de fapt, în efortul lui de identificare a unității dintre textele și reprezentările franciscane este rodul acestei absorbții: pomul vieții, cu elementele sale analogice: axa lumii, crucea lui Christos, rodirea în formele multiple ale ramurilor și simultan ale rădăcinilor, unitatea facultăților de percepție și linia lor de continuitate.
Pe acest simbolism, bine însușit de autor din literatura istoriei religiilor și frecventat corect bibliografic, părintele Răchițeanu își întemeiază analiza celor două texte pe care le studiază efectiv în carte: Lignum vitae al lui Bonaventura și Arbor vitae crucifixae Iesu al lui Ubertino da Casale. Primul, precum se știe, este figura ilustră a franciscanilor secolului al XIII-lea, universitar cu putere de decizie în ordin, sfânt virtuos și cenzor prudent al etapelor originare de dezvoltare a tradiției franciscane. Al doilea a fost adesea reținut drept un dizident, a cărui vehemență contra moravurilor seculare și ale bisericii temporale l-au plasat în marginea tradiției franciscane. Este uimitor cum părintele Răchițeanu are priceperea și delicatețea recuperării istorice într-o tradiție comună a celor doi, arătând cum interpretările lor date pomului vieții, în cele două opere amintite, au o corespondență frapantă și contributoare la unitatea tradiției franciscane, în ciuda raporturilor mai explicite ale lui Ubertino cu moștenirea profețiilor marelui Gioacchino da Fiore privitoare la sfârșitul bisericii temporale și sosirea unui timp al Duhului și al unui monahism fratern al comunității umane, în vreme ce filosofia istoriei este la Bonaventura doar o prudentă analogie cu seria imensă a triadelor creației care explică și însoțesc emanarea Trinității. Această pricepere și delicatețe a autorului dublează meritul lucrării sale: o cercetare de istoric al artei care înțelege precis și subtil nevoia de asimilare corectă a unei tradiții în comunitatea noastră intelectuală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara