Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
Irina Mavrodin– 80 - Are vârsta poeziei de Alexandra Pârvan

Despre oamenii pe care îi cunoşti este cel mai dificil să vorbeşti. Te hotărăşti cu greu să-i aşezi în liniile aspre, inflexibile ale descrierilor, niciodată fidele. Sunt oameni pe care îi ştii, fără să încerci cu tot dinadinsul să îi cunoşti, pe care îi întâlneşti direct în miezul lor, dezvăluin­du-se cu o tulburătoare simplitate, într-o clipă ca oricare alta. Clipa trece, omul a fost acolo, l-ai întâlnit şi, imediat apoi, lucrul pe care-l poţi descrie cel mai puţin este cine a fost la întâlnire. Vei putea spune despre acel om foarte puţine lucruri, nimicurile prin care încerci să ţi-l aduci aminte, să-l chemi din nou la întâlnire, în nisipurile mişcătoare ale memoriei.
Dacă poţi întâlni un om şi prin cărţile sale, atunci Irina Mavrodin este cea care m-a întâlnit pe mine întâi. În urmă cu 13 ani a scris un mic şi generos text de prezentare pe coperta primei mele cărticele de eseuri, publicate cât timp eram încă o liceeană. De atunci, este un fapt remarcabil că Irina Mavrodin a scris despre cărţile mele şi nu invers, întotdeauna suprinzân­du-mă când a făcut-o. Eu nu voi scrie acum despre cărţile Irinei Mavrodin, despre care s-a scris mult, nu destul, ci despre omul pe care l-am cunoscut şi despre care nu se va scrie niciodată îndeajuns. Ne-am întâlnit personal abia în 2001, cu prilejul apariţiei cărţii mele de poeme, într-un cadru universitar, la o masă lungă, unde toată lumea vorbea, iar eu şi Irina Mavrodin tăceam împreună. Ne vedeam pentru prima oară, aveam ocazia celui dintâi dialog şi, în mod normal, asta s-ar fi petrecut, un schimb de impresii, de idei, de gusturi. Numai că noi, deja ne cunoşteam, de multă vreme şi, câteodată, când eu ştiu cine eşti şi tu ştii cine sunt putem să tăcem, fiindcă atunci tăcerea nu izolează şi nu e agresivă, atunci tăcerea se face împreună. Evident, nu poţi tăcea împreună cu oricine. Primul lucru pe care l-am întâlnit în Irina Mavrodin a fost tăcerea. După ea, a izbucnit un torent de cuvinte, fiindcă au început întâlnirile noastre.
O întâlnire cu Irina Mavrodin are doar început, nu se încheie niciodată. Pe poeta, poieticiana, traducătoarea, eseista şi personalitatea culturală care este Irina Mavrodin o poţi întâlni cel mai bine la ea acasă. Acolo intri ca şi cum ai pleca într-o călătorie, iar călătorul, spre deosebire de turist, nu îşi ia bilet de întoarcere. Irina Mavrodin te aşteaptă într-un fotoliu uriaş, în care te cufunzi uşor, din care ieşi cu greutate, înconjurată de o seamă de obiecte, toate la îndemână: faxul, telefonul, maşina de scris, turnuri imprevizibile construite din cărţi, omniprezentele foi imprimate, fişe, note, veioza, câteodată tablouri sau fotografii. În mijlocul lor, Irina Mavrodin, în emblematicele veşminte negre, le insuflă o irepresibilă viaţă. Vorbeşte calm, fără grăbire, cu o anume detaşare, cel mai adesea cu pătrunzător umor şi cuceritoarea autoironie a omului prea serios ca să se ia pe sine pe de-a-ntregul în serios. Omul care se dedublează, vorbeşte despre sine ca personaj şi urmăreşte povestea pe măsură ce o istoriseşte, se suprinde pe sine în poveste şi în faptul de a se povesti, ca şi cum abia această ficţională înstrăinare l-ar dezvălui în naturaleţea deplină a faptului său de a fi, în faţa căruia se află mereu uimit. Omul aflat continuu în faţa întrebării "Acesta sunt eu?". Nu ştiu încă, încă mai trebuie să mă povestesc, sinele narativ îşi ţese istoria, sunt încă în poveste, povestea nu a ajuns la capăt.
Pe măsură ce povestea se înfiripă, se lasă seara. Uriaşa putere de muncă a Irinei Mavrodin pune stăpânire pe prima parte a zilei sale. De la ora 17 începe timpul poveştii, al întâlnirii. "Să scrii în fiecare zi/ iată un mod de a te ruga". Mâinile Irinei Mavrodin scriu şi acum, în timp ce povesteşte sau poate presară o rugăciune în aer, ca pe firimituri aruncate la vrăbiuţe. Când se opreşte mâna care scrie? Lungi şi fragile, parcă din hârtie rară, extrem de expresive, acoperite cu inele neverosimil de mari, mâinile poetei sunt într-un imperceptibil balet, mişcarea sau pasivitatea lor captivează cu egală putere. Aceeaşi energie, diafană şi misterioasă, îi umple chipul. Din miezul poveştii, spiritul îi acoperă faţa cu mătasea imaculată a unei imposibile tinereţi, cu o netezime fără fisură, strălucitoare şi caldă, ca un miraj. Irina Mavrodin are vârsta poeziei. Se spune că în 12 iunie 2009 a împlinit 80 de ani. Dar ce realitate are acest calcul? "În tine, spirit al meu, măsor eu timpul", descoperea Augustin. Cei 80 de ani ai omului care se pune în poveste dispar sub cortina speculară a prezenţei totale în mărturi­sirea de sine, a neîntreruptei înfăţişări la chemarea dinăuntru, la rostirea în afară. Mă despart de acest om aproape 50 de ani, dar îmi pipăi oasele şi mă foiesc în fotoliu, căci Irina Mavrodin este mai tânără ca mine.
Din multe puncte de vedere, Irina Mavrodin trăieşte încă studenţeşte. Ziua se petrece până după-amiaza în studiu, cu mese frugale, pe care le prepari în 10 minute, şi într-o realitate particulară, departe de colţii dragonului social. Studentul nu e încă răpus, nu a pierdut încă nicio bătălie cu uriaşul mecanism social care ne înghite pe toţi, îşi permite să treneze, să păstreze expectativa şi distanţa între ceea ce este formabil şi ceea ce este amorf. Pentru Irina Mavrodin, tot ce iese în afara spaţiului alb, de siguranţă, al realităţii sale separate, pe care i-o dă destinul unei vieţi dedicate cuvintelor, are un aer de ficţiune. Când iese din casă, Irina Mavrodin nu iese din poveste. Pluteşte prin universul social, cumva nedumerită de necongruenţa cu el, de ciudata întâmplare de a se afla printre oameni, de data asta, şi nu printre cărţi, nu printre vocile familiare ce-i construiesc zi de zi spartana disciplină a călătoriei sale prin lumea scriiturii. Deşi este omul răgazului, al spaţiului intim, călătoreşte mult, şi, ca în vechile paradoxuri ale mişcării, găseşte mereu un lucru de mirare simplul fapt de a fi ajuns din­tr-un loc în altul, de a consuma spaţiul, cu lentoarea corporală inerentă unui om al contemplaţiei. Irina Mavrodin păşeşte în poezie ca într-o iarbă deasă, care o ţine la suprafaţa pământului, exact atât cât să nu se desprindă cu totul, dar nici să nu se lovească de el. Este acolo unde chiar fatalitatea cea mai cruntă n-o poate izbi de greutatea pământului, îngropând-o într-una din rănile lui, ci, dimpotrivă, o susţine, ca printr-un fir gros ce uneşte distanţa incomensurabilă dintre materie şi răsuflarea ce se poartă deasupra ei.
Irina Mavrodin nu este absentă printre oameni, ştie să fie cu celălalt, să vină la întâlnire, să îl recunoască pe cel de alături în toate virtualităţile şi virtuţile sale. Face asta cu extraordinara seriozitate a omului deprins cu exerciţiul hermeneuticii, în literă, ca şi în spirit, al omului pătruns de vocaţia studiului şi de tentaţia constantă a desluşirii înţelesurilor, al omului care ascultă şi pentru care întâlnirea cu celălalt nu este niciodată nesemnifica­tivă. Poate de aceea, oriunde s-ar afla, oameni apar în juru-i, vin spre ea, aşa încât uneori ai impresia că nu Irina Mavrodin a plecat din spaţiul său intim şi securizant, unde a rodit împreună cu opera sa, ci oamenii sunt cei care merg s-o vadă, la ea acasă. Poate de aceea, în pofida oricăror impedimente şi distanţe, călătoreşte atât de uşor. Mai mult, Irinei Mavrodin îi place să aducă oamenii împreună, să fie liantul care străbate distanţa dintre doi prieteni ce nu s-au cunoscut încă. Dacă o cunoşti pe Irina Mavrodin, îţi faci prieteni. Dar inestimabil este prietenul pe care îl găseşti în persoana sa. Pentru mine este o mirare constantă cum acest om a putut să mă învestească dintru început ca prieten şi să plaseze relaţia noastră, ca orice relaţie de prietenie, într-un echilibru nedisimulat, ignorând cu desăvârşire faptul că un termen al relaţiei are o anvergură copleşitoare, şi are, prin toate raţiunile şi după toate regulile, dreptul să impună o asimetrie a raporturilor. Nimic din toate acestea, relaţia noastră are toate atributele pentru a fi prin excelenţă inegală, dar prin natura pe care Irina Mavrodin i-o conferă, o regăsesc continuu în perfect echilibru.
Acasă este pentru oricine locul întâlnirii cu sine. Şi iat-o pe Irina Mavrodin, pe acest teren invizibil al întâlnirilor noastre. O ascult din fotoliul uriaş, de unde te cufunzi în poveste, şi atmosfera devine crepusculară, obiectele îşi pierd conturul, paharele cu grapefruit şi farfuria mare cu fructe şi prăjituri abia se mai disting, noaptea se lasă grea, ameţitoare, veioza nu se aprinde, timpul se dilată, se instalează augustiniana experienţă a lui distentio animi, prin care sufletul captează în energia sa iluzoriul duratei, memoria celor ce au fost, contempla­rea celor ce sunt şi aşteptarea celor ce vor veni se unesc într-un moment de conştiinţă, care va trece pe deasupra timpului, fâlfâind ca o pasăre.
Târziu, foarte târziu, Irina Mavrodin alungă întune­ricul împietrit în odaie prin lumina stingheră a veiozei şi începe să se îngrijoreze despre cum voi ajunge eu acasă. Dar eu sunt deja acasă. Sunt acasă cu acest om neobişnuit, care m-a întâlnit pe mine întâi şi mi-a lăsat apoi libertatea de a veni, într-un deplin firesc, la neîn­cetata noastră întâlnire.
Cel mai dificil este să vorbeşti despre oamenii care-ţi sunt dragi. Eu ştiu cine este Irina Mavrodin. Dar tocmai acest lucru nu vi-l pot spune.