Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Arghezi: vocație și deturnare de George Neagoe

Uneori, experiența ierodiaconului Iosif ajută la înțelegerea psalmistului Tudor Arghezi. Se deschide, astfel, o cale, deloc lăturalnică, de care și exegeza literară ar putea să țină seamă. Intrarea în cinul monahal înseamnă, printre altele, o chemare (i.e. vocație potențială) spre trăirea mistică. Problema nu este când, ci cum ajunge cineva să resimtă acea vibrație extatică.
Să adăugăm, deocamdată, că împlinirea călugăriei seamănă cu un drum în trepte. Căderi, poticniri, reveniri și chiar salturi se succed învălmășindu-se. E, în definitiv, un proces lent de limpezire a voinței și a credinței. Se cuvine cumpătare înaintea ispitei incerte („Îmi caut leacul/ Și la Dumnezeu și la dracul”, Streche, în vol. Flori de mucigai). Nu se știe, dintru început, de unde provine strigarea. Cel încercat de voci oferă răspunsuri nestatornice, imprevizibile, bănuindu-se lipsit de suflu autentic. Câteva modalități de asumare sau măcar de netezire a cărării alese sunt: 1) lectura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, a Patericului, a Filocaliei și, prin îngăduință ori pe furiș, a paratextelor biblice; 2) încercarea de a intra în dialog cu Dumnezeu, având dorința adiacentă de a-I contempla fizionomia; 3) înscrierea într-un program liturgic. Reiese, după scurta enumerare, că liantul acestor activități rămâne limbajul. Alături de temele centrale – Logosul, Logosul întrupat (Iisus Hristos) și raportul între Creator și creație (poetul nu pare să aibă binecuvântarea de a plăsmui în numele lui Dumnezeu) – stă, cu o importanță rareori exemplificată, lexicul literaturii bisericești. Sunt înțelesuri precise, stabilizate odată cu încheierea traducerii în românește a Bibliei (București, 1688) și a cărților de săvârșire a cultului (catavasierul, molitvelnicul, liturghierul și evangheliarul) prin Dosoftei în Moldova și prin Antim Ivireanul în Țara Românească.
Poate fi altceva decât o ipoteză îndrăzneață faptul că Arghezi ar fi asumat unele cuvinte cu încărcătura lor originară. Acestea, așezate în versuri, au dobândit, prin suprainterpretare, valoare metaforică. E impropriu să vorbim, pe de-a întregul, despre termeni „arhaici”, de vreme ce destui se află în vocabularul activ al Bisericii. Totodată, merită să semnalăm și un filon care nu aparține, concomitent, sferei religioase (mai atentă cu moștenirea ei semantică) și normelor lingvistice din ultimul sfert al veacului al XVII-lea. Ne referim, de pildă, la acuzativul pronumelor personale feminine atone, așezat înaintea auxiliarului perfectului compus: Istoriia Țărâi Rumânești întru care să cuprinde numele ei cel dintâi și cine au fost lăcuitorii ei atunci, și apoi cine o au mai descălecat șs.m., GNț și o au mai stăpânit șs.m., GNț și în vremile de acum, cum s-au tras și stă – cronică atribuită lui Constantin Cantacuzino, Stolnicul. Ajunge să observăm structura în versurile argheziene din Mâhniri (vol. Cuvinte potrivite), poezie asupra căreia vom reveni: „Și Dumnezeu, ce vede toate,/ În zori, la cinci și jumătate,/ Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut șs.m., GNț din cer pe ea.” Artificiul atrage atenția asupra relației strânse între divin și uman, sintetizată la începutul și la sfârșitul strofei – „Dumnezeu”, respectiv „ea”. Totodată, versul final păstrează tăcerea, printr-o simetrie perfectă a pronumelor, despre „fata vie” care l-ar fi răscolit pe diaconul Iakint. Este de remarcat și următoarea structură, de unde reiese prelucrarea modelului sintactic menționat: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Și nu mi-a crescut –/ Sau nu o mai am cunoscut” șs.m., GNț (Flori de mucigai).
Ar fi imprudent să confundăm, la Arghezi, rudimentele teologice cu limbajul din sfera creștin-ortodoxă. Dar nu se cuvine să eludăm realitatea că, prin natura funcției clericale, ierodiaconul Iosif (1900-1905) era menit să slujească, împreună cu un superior (i.e. ieromonah, preot sau arhiereu), liturghia și alte rânduieli, precum utrenia și vecernia. Unele bănuieli asupra sarcinii inconfortabile se deduc din fragmentele stilizate despre prelații căzuți: „E de lege creștină./Se închină,/ E smerit, bate metanii,/ Dă acatiste, face sfeștanii,/ Liturghii și sărindare./Plânge la icoana mare./ Știe tipicul pe de rost,/ Zile de harți și post,/ Aghiazmatarul,/ Penticostarul,/ Ia parte la ison./ La Kyrie eleision./ Ar putea să fie stareț/ Nepizmătareț/ Și arhimandrit neprihănit./ E numai credincios al Domnului nostru Isus Hristos./ Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu șoapte și tremurături/ Și-i nevinovat ca un trandafir/ În odăjdii de serasir...// Are patru spargeri, în dosare,/ Nouă furturi de buzunare/ Și un păcat de neiertat:/ Un asasinat” (Candori, în vol. Flori de mucigai). Sarcasmul aruncat asupra celuilalt – reprezentând o alteritate nici fraternă, nici prietenoasă, nici străină – sugera propriile nevoințe. Discutăm, cu prioritate, despre dificultatea de a face ascultare. Bază a comportamentului larg bisericesc, ascultarea tinde să fie percepută, în exterior, ca servilism, ca obediență de teamă sau ca subordonare milităroasă. Aceasta s-ar traduce prin dispoziția interioară de a accepta orice, înainte de a realiza îndatoriri punctuale, fără nemulțumiri rostite sau lăsate să mocnească în cugetare. Cine nu simte atare deschidere se depărtează de ucenicie. Ierodiaconul Iosif și psalmistul Arghezi sunt nepregătiți să se lase călăuziți. Cu fiecare posibilă apropiere, poetul nu întâmpină un refuz categoric sau o amânare.
Îl sabotează graba de „a fura” tainele lui Dumnezeu sau, mai degrabă, modalitățile de revendicare. Intervin, aici, câteva situații binecuvântate. Au parte de mare îngăduință „nebunii” în Hristos. De exemplu, femeia „cu scurgere de sânge de doisprezece ani” (Mt 9, 20-22; Mc 5, 25-34; Lc 8, 43- 48)1, care, abia dacă a pipăit veșmintele Mântuitorului, și a intrat în posesia darului: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit” (Mt 9, 22; Lc 8, 48)2. Reiese, din citatul biblic, reciprocitatea între cugetarea neclintită, neabătută, și dreptul de a-și revendica răsplata. S-ar presupune, cu riscuri minore, că a crede echivalează cu avea mintea golită de păcate și, în consecință, ațitită către Dumnezeu. Bolnava este convinsă că se va însănătoși prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos. Se întrezărește o legătură de fraternitate între om și Dumnezeu, așa cum a fost lăsată moștenire Apostolilor la Cina Cea de Taină: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc./ De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut vouă cunoscute” (In 15, 14-15). Poezia lui Arghezi se abate de la această temelie nouă. Răzvrătirea – nu neapărat ostilitate fățișă (vrăjmășie) – devine, în versuri-manifest, semeția condiției subjugate, din generație în generație, până la cel chemat (!), cu de la sine putere, să intre în dialog, plin de repoșuri, cu divinitatea: „Așaz-o cu credință căpătâi.3/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi/ Al robilor cu sàricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine// Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară” (Testament, în vol. Cuvinte potrivite). E, la o impresie sumară, doar o declarație de respingere a ajutorului din Înălțime, ca și cum, întreaga umanitate, învățată cu răul pătruns până în rărunchi, să fi renunțat la nevoia de izbăvire.
Atitudinea rămâne incertă totuși. Câteva sugestii de receptare ne dă o epistolă paulină. Poetul nu-i vorbește posibilului interlocutor ceresc, ci îi trimite o scrisoare, un cuvânt consemnat, cu influență asupra Gazdei, în care „robul” oscilează între supunerea de bunăvoie4 și conservarea conflictelor transmise din moși-strămoși. Mândria se deslușește în speranța de a-l lua prin suprindere pe Destinatar, cu o taină strecurată printre rânduri: „Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește./ Robul a scris-o, Domnul o citește,/ Fără a cunoaște că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei” (ibidem). Iar dușmănia cu Dumnezeu este păcatul5. Or, oamenii care au un singur gând, și acela orientat către Dumnezeu, sunt în afara păcatului, fiindcă nu uită, în nicio clipă, sursa vieții6. Iar Iisus Hristos, ca împlinitor al Legii, confirmă legământul veterotestamentar. Singurul lor gând – unul pe deplin curat și mântuitor – îi face părtași comuniunii de care, până atunci, se bucuraseră doar Adam și Eva în rai. Simplificând, contrariile se anulează, iar diversitatea – cea mai potolită manifestare a opozițiilor – se reîntoarce la identificare. „Eu” și „tu” – concepte care necesită precizarea unei referințe – dispar, pierzându-și rostul de a diferenția. Efectul locuirii lui Dumnezeu în minte, ca unică rațiune, se deduce și din predica de pe munte („Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”; Mt 5, 3), dacă luăm în considerare această explicație a IPS Bartolomeu Anania: „Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară – fină, inefabilă – a sufletului (fără a fi altceva decât acesta), prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfânt. Pentru ca această experiență să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină «sărac» de orice patimi sau impurități; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire și, în consecință, pentru împărăția cerurilor”7.
Minunea se produce brusc, anulând parcă durata suferinței, ceea ce insinuează faptul că intrarea pe cărarea bună corespunde cu destinația însăși, amintind de drumul parcurs – de Luca și de Cleopa – de la Ierusalim spre Emaus, alături de Iisus Hristos, călătorul, oaspetele și gazda (Lc 24, 13-32). Presupusa hoție e aprobată deoarece bolnava a așteptat peste puterile obișnuite de îndurare. Timpul suferinței, de doisprezece ani, trimite, cu siguranță, către Vechiul Testament. La fel, se întâmplă cu schilodul de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim: „Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani./ Și Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos?/ Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea./ Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul și umblă” (In 5, 5-8). Bărbatul, care, potrivit Evangheliei, depindea, la fel ca alți penitenți, de mila constantă, dar impredictibilă, a lui Dumnezeu8, nu-și pierduse nădejdea de tămăduire, deși stătuse departe de făgăduință tot atâta cât rătăciseră prin pustiu evreii, conduși de Moise, după ieșirea din Egipt9. Vindecarea lui alungă confuzia între soartă (i.e. alegere între mai multe variante puse la dispoziție) și pronia lui Dumnezeu. E vorba, de asemenea, și de Revelație, de însănătoșirea pe care nu o forță supranaturală (altă greșeală de percepție), ci Dumnezeu, prin Fiul Său întrupat, o aduce, ca întâlnire tainică, tot imprevizibilă.
Se impune o limpezire, dacă ne reîntoarcem la ierodiaconul Iosif. Ca slujitor al liturghiei, tânărul monah s-ar fi lăsat în voia lui Dumnezeu, ceea nu înseamnă, obligatoriu, ca el să fi comis vreun gest pripit sau, mai grav, vreun sacrilegiu10. Abandonarea cinului are cauze sălășluite, în măsură egală, în altarul bisericesc și afara lui. Să admitem, pentru moment, ideea că Arghezi nu a făcut compromisuri, cu ierodiaconul Iosif sau cu Dumnezeu, ci cu el însuși, simțindu-se inconfortabil în țesătura lăsată moștenire Apostolilor de Iisus Hristos. Se va fi străduit? Pericopa evanghelică e netedă în privința celor nedispuși să fie ucenici: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar” (In 10, 1). Să notăm, prin simetrie, reproșurile și autoironiile scriitorului, care alesese să se supună sexului frumos: „E trist diaconul Iakint/ Și temerile lui nu mint./ Fur și tâlhar șs.m., GNț întru Hristos/ El printre frați trecu sfios.// Trupu-i bălan de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Și, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii11./ Toți sfinții zugrăviți în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl disprețuiesc.// Căci pe când schivnicii cu toții/ Se pedepsesc amar, ca hoții [s.m., GN],/ Cu post uscat și ascultare,/ Jertfind în Săptămâna Mare,/ La el, azi-noapte, la chilie,/ A-ntârziat o fată vie,/ Cu sânii tari, cu coapsa fină,// De alăută florentină” (Mâhniri). De obicei, ispitând, diavolul îl abate pe om din drum, fie scurtându-l abuziv (neascultarea lui Adam și a Evei), fie lungindu-l în spirală. Pe Arghezi, se pare, l-a deturnat călugăria.

____________
1 Folosesc Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2015. De asemenea, abrevierile specifice revistei „Studii teologice”.
2 „Iar El i-a zis: Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!” (Mc 5, 34).
3 Vezi, prin contrast, remarca din Vechiul Testament, privind ignorarea colaborării între efortul omului (care nu se confundă cu muncirea zadarnică) și rodirea care se află în grija Cerului: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă, ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului./ De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este în ochii noștri” (Ps 117, 22-23). Avertismentul e reluat identic, cu trimitere la „Sfintele Scripturi”, în pilda lucrătorilor celor răi ai viei: Mt 21, 42; Mc 12, 10-11.
4 „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?/ Mulțumim însă lui Dumnezeu, că (deși) erați robi ai păcatului, v-ați supus din toată inima dreptarului învățăturii căreia ați fost încredințați,/ Și izbăvindu-vă de păcat, v-ați făcut robi ai dreptății.” (Rm 6, 16-18).
5 „Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui./ Și nu numai atât, ci și ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am primit acum împăcarea” (Rm 5, 10-11).
6 „«De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău și vei face lucruri drepte înaintea Lui și de vei lua aminte la poruncile Lui și vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta niciuna din bolile pe care le-am adus asupra Egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Care te vindecă »” (Iș 15, 26); „Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,/ Și dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui/ Și își aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său și Împărăția Lui peste toți stăpânește” (Ps 102, 17-19).
7 Mt 5, 3: în Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2009, p. 1684, nota 1, pct. 2.
8 „Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut” (In 5, 4).
9 „De atunci, de când ne-am dus la Cadeș- Barnea și până ce am trecut râul Zared, au trecut treizeci și opt de ani și au pierit din tabăra noastră toți cei ce erau atunci buni de război, după cum li Se jurase Domnul” (Dt 2, 14).
10 „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului./ Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar./ Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” (1 Co 11, 27-29).
11 În Biblia sau Sfânta Scriptură (2015, ed. cit.) – „fiare săbatice” (Fc 1, 24), în Biblia de la București (1688) – „jigănii”. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara