Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Aron Pumnul şi Lepturariul său - 150 de ani de la moarte de Mircea Popa

Născut la 27 noiembrie 1818 în localitatea Cuciulata de lângă Făgăraş, Aron Pumnul (Pumne, Pumnea) este unul dintre dascălii mari ai românilor de la 1848, prin strădaniile sale permanente de a veni în ajutorul naţiei şi o ajuta efectiv în înaintarea sa pe calea progresului.

Ieşit din pătura ţărănească cea mai săracă a Transilvaniei, el este trimis la şcoala piariştilor din Odorhei prin sprijinul grofului Mikes, pe moşia căruia se afla satul, cu scopul de a-l folosi mai târziu în trebile moşiei. Descoperirea inteligenţei băiatului a avut loc destul de târziu, astfel că abia la 18 ani copilul a terminat studiul claselor primare de la Liceul Romano-Catolic al călugărilor franciscani din Odorheiul Secuiesc, dată la care se prezintă la Gimnaziul din Blaj, pe care-l urmează între anii 1835-1840, urmând tot acolo Liceul Episcopal (1840-1841). Dornic de o instrucţie cât mai completă, tânărul se mută la Liceul Piariştilor din Cluj, pe care-l urmează în anul terminal 1841-1842. Obţinând de la arhidieceza greco-catolică a Blajului o bursă, el pleacă la studii la Santa Barbara din Viena, pe care le frecventează în anii 1842-1846, activând în cadrul „Societăţii Literare şi Ştiinţifice” pe care o întemeiază, şi când este stimulat să realizeze primele traduceri. Ca absolvent al Facultăţii de Teologie şi ca preot hirotonit în toamna anului 1847 la Blaj, el va reveni aici în calitate de profesor de Filosofie, predând cursuri după Krug şi Kant, şi făcând gazetărie alături de Iosif Many, în foaia nou înfiinţată al lui Cipariu, „Organul luminării”. Izbucnirea revoluţiei de la 1848, îi va marca puternic destinul, făcându-l fugar în Bucovina, întrucât se afla printre cei mai căutaţi duşmani de către capii revoluţiei maghiare, astfel că fraţii Hurmuzaki au fost cei care i-au întins o mână de ajutor, ajutându-l să fie numit profesor de limba română la gimnaziul din Cernăuţi, loc care va deveni pentru el căminul mult dorit. Total dăruit şcolii şi învăţământului românesc, Pumnul a realizat aici câteva din iniţativele sale pe plan şcolar pe care le avea de mai mult timp în vedere, impunându-se ca una dintre autorităţile cele mai respectate în materie şcolară, când a elaborat mai multe scrieri de interes naţional. Din păcate, sistemul său ortografic de scriere, ca şi încercarea de a crea noi cuvinte prin folosoirea sufixului –ciune, l-a transfomat în promotorul ciunismului, sistem ortografic puţin agreat în epocă şi care a transformat scrierile sale în texte tot mai ilizibile şi mai greu de abordat, fiind aspru criticate pentru aceasta chiar din timpul vieţii. Nici etimologistul Cipariu, cu tot latinismul său structural, n-a putut accepta inovaţiile lingvistice ale lui Pumnul, el numărâdu-se, alături de I.Maiorescu, printre cei care au respins tipărirea Lepturariului, cu această ortografie rebarbativă. La referatul negativ al lui Cipariu s-a adăugat refuzul lui Maiorescu de a da undă verde proiectului, arătând „că este cu neputinţă a-l recedea mai încolo, deoarece mai niciun cuvânt nu este care să nu aibă lipsă de corectură, aşa cât folialele manuscrisului revăzute îl speriară pre el însuşi de mulţimea corecturilor fără număr şi adăugând vă acum nu se mai miră de opiniunea ce o dedasem io.” Prima variantă a legendariului pumnist fiind respinsă, autorul s-a mobilizat la refacerea lui, apelând, prin scrisori, la toţi literaţii care l-ar fi putut ajuta cu texte, copiind el însuşi noi texte din cărţi vechi, ziare, reviste şi alte surse, în aşa fel încât Lepturariul să poată fi folosit şi la orele de istorie, zoologie, botanică, geografie, religie, agricultură, morală, sfaturi practice etc. ca un fel de manual universal, util pentru lecturile sale diverse. Pentru el „scriptorii rumâni” erau toţi cei care s-au manifestat pe tărâmul scrisului cu câte ceva şi manualul avea menirea, în concepţia sa, să suplinească lipsa unor manuale specializate în aceste discipline, furnizând un lot de prime informaţii pentru lectura la clasă. Uzul lui este preponderent didactic, cum subliniază şi Ilie Rad. De aceea vom găsi în cuprinsul lui şi texte despre bour, leu, cerb sau tapir, despre păpuşoi, bumbac sau mosc, despre peştera din Ierusalim, revărsările Nilului, sau despre diferiţi vulcani, despre viaţa furnicilor, câinelui, a broaştelor şi bizonilor, dar şi despre cum trebuie să ne comportăm în societate şi ce locuri frumoase vom putea găsi la Borsec, Turnu Roşu, Haţeg etc. Partea literară este cea mai întinsă şi credem că ea merită o discuţie specială, deoarece, în acest sector autorul a realizat cel mai de seamă progres, încercând să realizeze pentru întâia oară un fel de catagrafie a producătorilor de literatură, selectaţi cu producţii lirice sau epice. Manualul merge progresiv, de la clasele mici, unde lectura e diversificată şi mai puţin pretenţioasă, spre clasele mari, unde tomul IV, apărut în 1864, va semăna tot mai mult cu un compendiu de literatură, deoarece scriitorii selectaţi aici beneficiază de un tratament special, alocându-li-se biografii şi bibliografii, semn că totuşi Pumnul a gândit antologia sa ca pe o operă literară în primul rând. Partea I-a a acestui volum reţine nume ca: Vasile Pogor, Al. Gavra, C. Aristia, Ioan Pralea, Al. Hasdeu, Gh. Asachi, G. Săulescu, Al. Donici, I.H. Rădulescu, Neofit Scriban, Vasile Ianovici, T. Cipariu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Gr. Alexandrescu, C. Bolliac, Ioan Maiorescu, A.T. Laurian, N. Bălcescu, D. Bolintineanu. Lista bogată a contemporanilor este completată în partea a II-a cu nume ca: G. Bariţiu, Andrei Murăşanu, D. Gusti, Vasile Alecsandri, Al. Pelimon, G. Baronzi, G. Creţeanu, G.R. Melidon, V.A. Urechia, H. Grandea, At. Marienescu, Aron Densusianu. Toţi aceştia beneficiază de prezentări bio-bibliografice interesante şi în unele cazuri destul de concludente. Sunt de reţinut câteva caracterizări demne de atenţie, cum ar fi cea despre Andrei Murăşanu „poetul filosof al românilor ardeleni”, „unul dintre cei mai importanţi bărbaţi ai năciunei”, la fel ca şi G.Bariţiu numit „luminătorul conştiinţei naţionale”, în timp ce Heliade e numit „părintele literaturii romîne celei nouă în Rumânia”. Desigur din această pleiadă de mari deschizători de drum nu putea lipsi Alecsandri, al cărui rol esenţial a fost acela de a fi dat „o direpţiune naţională şi un caracter naţional” literaturii epocii. Nici ardelenii nu sunt uitaţi pentru ataşamentul cu care s-au dedicat cultivării poporului, suferind pentru aceasta „mari progoniri” (ca Moise Sora Noac) sau scriind cărţi din care „vedem ce zbor înalt luase pe atunci spiritul naţional rumân şi conştiinţa naţiunale”(Gergely de Ciocotiş). Alţii interes sunt lăudaţi pentru că au produs „scrieri miezoase în proză şi versuri”, alţii că au stat „neadormiţi pe cîmpul literar”. În unele cazuri, chiar dacă opera acestora a fost antologată în volume anterioare, se dau completări biografice extinse despre activitatea şi viaţa lor (Ioan Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu). În orice caz, cei care au citit Lepturariul au rămas cu o frumoasă cultură literară, cea mai amplă şi mai cuprinzătoare care se putea obţine la acea dată.

Având în vedere mulţimea de informaţii pusă în circulaţie pentru prima oară de Pumnul este păcat că autorul monografiei în chestiune ne oferă atât de puţine comentarii despre această scriere unică. În plus transcierea numelor autorilor antologaţi de acesta suferă numeroase coruperi, întrucât ortografia pumnuleană le-a distorsionat grafia sub care sunt în mod obşnuit cunoscut,numele lor, transcrise după chipul în care figurează în Lepturariu, tinde să ne livreze forme dintre cele mai bizare, greu de acceptat în această formă. Aşa este numele lui Iuliu Bărăşiu, care, nu e altul decât redactorul revistei „Isis sau Natura”, cunoscutul doctor Iuliu Barsch, în cazul căruia era obligatoriu să fie numit măcar între paranteze numele lui adevărat. Acelaşi lucru trebuia făcut şi în cazul lui George Marchişiu, notat de autor Mărcişiu, care, în realitate e George Marchiş, fost profesor la Beiuş, apoi redactor al revistei „Aurora română” de la Pesta-Carei (alături de Ioanichie Miculescu), poet devenit la un moment dat celebru numai pentru că poeziile sale de tinereţe au fost atribuite de academicianul Gheorghe Mihăilă lui... Eminescu! Şi alte nume sunt transcise greşit, precum Nicolae Strati, în loc de Nicolae Istrati, N.Boiu în loc de Zaharia Boiu, sau cel notat „Const. Viişoreanu”, despre care astăzi nu ştim mare lucru. Şi mai ciudat este cazul lui Justin Popescul, pentru identificarea căruia a trebuit să consult degeaba toate dicţionarele şi enciclopediile literare, spre a ajunge în cele din urmă la concluzia că e vorba în realitate de poetul bihorean Justin Popfiu care a semnat în mod obişnuit în „Foaia pentru minte”, cu numele de Popfiu (Papfy), şi doar poezia intitulată Ştefan cel Mare şi mama lui ,din nr. 131/1961 a revistei, a fost semnată de acesta cu numele de Popescu, fapt care i-a dat lui Pumnul dreptul de a-l reboteza Popescul, deşi toate volumele de poezii ale acestuia poartă pe copertă numele de Popfiu. Iată aşadar că Lepturariul lui Pumnul ne ajută să facem şi identificări literare de pseudonime (Popescul=Popfiu). Aş fi sugerat lui Ilie Rad să meargă mai departe cu analizarea numelor cuprinse în Lepturariu, realizând un fel de departajare valorică, între scriitorii cuprinşi în dicţionare (Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Dicţionarul general al literaturii române) sau istorii literare (Conspectul lui Gr T.Pop), cum sunt scriitorii minori Nicu Burchi, Mihai Cuciureanu, Z/aharia/ Boiu (nu N. Boiu!), N. Mihai Porfiriu, în timp ce alţii care nu figurează deloc, precum S. Neagoe, autorul unui cunoscut „Calendar” de la Buda, Ion Raţiu, autor minor de poezii prin ziarele transilvănene, sau N. Zăboreanul sau I. Poni Zâmbeteanu. Majoritatea acestora au fost „descoperiţi” de A.Pumnul în revista lui G. Bariţiu, „Foaie pentru minte, inimă şi literartură”. La un sondaj sumar, noi am descoperit a fi prezenţi în „Foaia” lui Bariţiu de la Braşov, următorii scriitori: Gh. Nicolau Zevoreanul care a semnat în nr. 11/1939 poezia Ipocritul, iar în 1940, poezia Somnul; sub semnătura lui I.P. Zâmbeşteanul am descoperit în „Foaie” două poezii: Depărtarea şi Vechiu ostaş..., ultima prezentă în Lepturariu. Tot din „Foaie” au fost selectate poeziile: Poezie (nr. 25/1839) de Vasile Pogor; Eroii luptători de Iacob Mureşeanu (nr. 2/1839), Păstrăvul de Nicolae Istrate ( nr. 26/1847), Geografia ţintirimului (nr.15/1839) de Vasile Fabian Bob, Suplement la geografie, tot de aici în nr. 24/1834 şi Moldova la 1821 (nr. 13-14/1839); Cătră o păsărică (nr. 21/18) de Nicu Burchi. O altă semnătură discutabilă, prezentă în Lepturariu sub numele de Cetăţeanul, este lămurită prin parcurgerea „Foii pentru minte”, deoarece aici figurează sub acest pseudonim numele lui Aron Densusianu, Ruinele de la Orlea (nr.21/1861). Dacă avem în vedere că autorul Lepturariului se gândea să ofere cititorilor mostre de literatură română surprinde în mod neplăcut mai multe traduceri din autori foarte diferiţi (Becker, Homberg, Vinkelmann, Lihonovschi) dar şi a unuia „Gallul”, care, se pare, era un român ce trebuia identificat. Sporirea paginilor de note, comentarii şi identificări ni s-ar fi părut absolut normal să le ia asupră-şi monografistul, deoarece numeroasele „nebuloase” conţinute de Lepturariu trebuiau elucidate. În acest fel, monografistul său ar fi făcut cuveniţii paşi înainte nu numai pentru identificarea surselor textelor, ci şi a modului cum a fost gândit şi alcătuit acest important manual de educaţie românească.

Săracă este şi analiza pe care monografistul lui Aron Pumnul o consacră autorilor care beneficiază de biografii în cuprinsul volumelor. Este foarte limpede, aşa cum arătam în demersul nostru Etape în descoperirea de sine a istoriei literare româneşti din volumul nostru Tectonica genurilor literare (CR, 1980), odată cu ultimele două volume, vol. III şi IV, intenţia lui Pumnul de a realiza o istorie succintă a literaturii române concepută pe genuri literare e mult mai pronunţată. Aici, aproape fiecare scriitor antologat beneficiază de o prezentare biografică – mai succintă sau mai extinsă –, după cum autorul a avut la îndemână informaţiile esenţiale. Biografiile în sine sunt ele însele un izvor nesecat de informaţii şi un mod de a pătrunde mai adânc în concepţia şi modul de lucru al lui Aron Pumnul. Unele din ele ne oferă cheia unor identificări de opere literare care au apărut anonim. Este cazul lucrării ce figurează în lista bibliografică a lui Samuil Micu la numărul 22, unde se specifică: „Povăţuire către cel ce se căieşte, după Segneri”. Aceasta, spune el, s-ar fi „tipărit în mai multe rânduri la Bucureşti şi Buda fără să se arate numele traducătorului.” Chestiunea ar merita studiată şi aprofundată de un istoric literar scrupulos, deoarece lucrarea amintită nu figurează astăzi în nici o bibliografie Samuil Micu. La fel de preţioase ni se par informaţiile date de Pumnul cu privire la lista manuscriselor lui Micu care se aflau la acea dată în posesia lui Al. Gavra la Arad. De asemenea în biografia lui Şincai se strecoară câteva informaţii care n-au fost fructificate până acum de monografiştii acestuia. Iată una din finalul biografiei care ne-a atras atenţia: „Şincai pleacă pe jos den Blasiu plin de mâhnire. Bătrânul protopop din Bistriţa, Ioan Maior, spune că l-a văzut odată pe la anul 1814, în luna lui mai, venind la protopopul de la Ocna Deşului, Iosif Şandor. Puţin după aceea muri, fără să se ştie unde”. Legăturile de prietenie cu cei doi bărbaţi amintiţi mai sus nu le-am întâlnit consemnate şi nici detaliate în cărţile ce au fost consacrate autorului Hronicii. Poate că ele nu spun mare lucru, dar ar rămâne totuşi de văzut cine este acest protopop Iosif Şandor pe care el îl vizita la Dej.

De mare importanţă este în discuţia care priveşte Lepturariul reliefarea unui punct de vedere asupra modului în care sunt scoase în evidenţă principalele calităţi ale autorilor selectaţi şi care este nota cardinală asupra căreia stăruie cu predilecţie autorul lui. Ca să tranşăm de la început chestiunea atragem atenţiunea asupra faptului că pentru autorul nostru principala trăsătură a muncii „scriptorilor” pe care mizează judecata sa critică este aceea de interpreţi al simţământului naţional, de luptători pentru luminarea şi propăşirea neamului. Vom da în continuare câteva exemple spre a se vedea care este pentru el criteriul maxim de apreciere. Iată, de pildă, lui Petru Maior îi sunt consacrate un număr impresionant de mare de pagini, 35 la număr, iar acesta este caracterizat ca un „Moise al românilor”. Alături de el Samuil Micu, este văzut ca un „înfocat zelos de luminarea naţiunii sale române”; Gh. Şincai „Văzu cu ochii mişcările românilor sub Hora (1784), pentru legea agrarie”; „el se pătrunse de reformele şi aşezămintele cele liberale şi omenoase ale împăratului Iosif II şi urmărea cu luare aminte prefacerile cele mari din Europa apuseană”; a conclucrat la petiţia din 1791, fiind apoi pârât ca „tulburătoriu de popor”. Un alt ardelean, Vasile Popp, este considerat drept cel dintâi autor transilvănean care a întreprins o sinteză asupra scrisului vechi românesc în cartea sa Disertaţie despre tipografiile româneşti (1838), beneficiind şi el de o caracterizare care scoate în evidenţă dăruirea sa pentru cauza naţiei, fiind numit: „bărbat deştept şi plin de zel pentru tot ce ţinea de naţiunea sa”. La fel este cazul cu Gheorghe Lazăr, ardeleanul care înainte de a trece graniţa în Ţara Românească a constata „despre totala lipsă a simţului naţiunal rumân în Rumânia”, fiind acela care a produs „renescăciunea naţiei rumîne de acolo prin zelul cel curat apostolesc al acestui bărbat”: Şi rolul lui Gh.Asachi este plasat în zodia muncii pentru luminarea şi progresul neamului, acesta fiind „unul din cei mai însemnaţi bărbaţi care au renăscut literatura română în Moldova, ca poet, istoric, literatoriu şi publicist”. La rândul său, „Ioan Eliade Rădulescu „prin lucrările sale literare a zmuls pe rumâni din totala letargie şi a amorţeala neştiinţei, nepăsării, în care zăcea până atunci cufundaţi de nefericitele împrejurări ale timpului trecut(...) El a produs în Rumânia gustul de cetire în limba rumână şi a adus pe rumân la dorinţa de a duce o viaţă naţională spirituală”; T.Cipariu „E un bărbat foarte cetit, ştie foarte multe limbi, chiar şi cele răsăritene; a făcut multe călătorii prin Principatele Dunărene spre a învăţa acolo limba turcească, precum şi prin Germania şi Italia tot în scopuri literare. El a introdus între rumâni studiul istoriei, al limbei şi dezvoltăciunea ei după monumente şi dialecte”, afirmând prin munca sa „puterea de viaţă a naţiunei române”; M. Kogălniceanu a arătat că „fără cunoştinţa istoriei patriei noastre n-avem patrie, nici viaţă naţională. El năduşeşte în toate produsele sale să producă în cetitori idei solide, întemeiate, cunoştinţe de viaţă şi simţămintele de libertate, moralitate”; Ion Maiorescu „fu unul dintre cei mai învăţaţi, mai înţelepţi şi zeloşi naţionalişti”, în timp ce pe Dimitrie Ţichindeal îl numeşte pur şi simplu drept „un apostol al românismului” etc. etc. Cele mai multe din aceste biografii poartă însemnele intervenţiilor sale, deşi, în unele cazuri, le reproduce după caracterizările lui Heliade, Odobescu, Dionisie Roman (Veniamin Costache), C.Conachi (C. Negruzzi în „România literară”), Iacob II Stamati (după Andrei Wolff şi M.Kogălniceanu), Gh. Lazăr (după I. Eliade), Ion Văcărescu (după Eliade şi Odobescu), B.P. Mumuleanu (după Eliade) etc. Şi alţi scriitori prezenţi în Lepturariu au parte de aprecieri măgulitoare. Astfel, Ion Văcărescu este apreciat pentru tăria de caracter de a fi refuzat să semneze „adausul muscălesc la Regulament”, fapt pentru care a fost demis din slujbă, dar „aprinse într-însul şi mai mult simţământul naţional şi iubirea către patria sa”. Pe C. Bolliac îl vede ca pe un luptător pentru dezrobirea ţiganilor, pe N. Bălcescu ni-l prezintă ca pe unul din începătorii mişcării din 1848; pe A.T. Laurian îl laudă pentru zelul depus de el în „războiul naţiunale contra ungurilor, care ameninţau naţia rumînă cu stârpirea totală” etc. În cazul fabuliştilor se subliniază scopul moral al scrierilor acestora, intenţia lor de a schimba şi moraliza societatea (Al. Donici, B.P. Mumuleanu, D. Ţichindeal) etc. Revelatoare este prezentarea vieţii lui D. Ţichindeal, compusă de el din biografiile anterioare semnate de I. Eliade Rădulescu şi din Vasile Alexandrescu Urechia. Merită să reproducem din acest text, deoarece el atinge unele probleme de estetică şi etică literară, de muncă literară în sine, ca dovadă că Aron Pumnul e în posesia unor noţiuni de creaţie şi tehnică literară, salutară pentru acel moment: „Scriitorul cu simţăminte nu înfăţişează numai soţietatea aevea cu acea soţietate, al cărui ideal stă înaintea minţii lui. De aceea orice carte ar fi, numai înfăţăţiunea soţietăţii cum se află ea în fapt, atunci am fi nevoiţi să încheiem că produsele literare nu pot concurge la îndreptăţiunea, deplinăciunea şi civilăciunea soţietăţilor omeneşti. Însă la aceasta ni se opun mii de esemple. Au enciclopediştii francezi n-au produs alta nemic decât au zugrăvit soţietatea cu era pe timpul ei? Au Volter ne înfăţişează în produsele sale literare numai spiritul de îndoială, de necredinţă, şi de luau în râs al timpului său? Au nu este el unul din părinţii mişcării celei mari care e cunoscută sub numele de revoluţiune a minţii omeneşti contra sclaviei, în care fu încătuşată veacuri întregi atât omenimea cât şi mintea ei?”

Ţichindeal este lăudat pentru că „a însutit sămânţa cea bună a ştiinţei, religiozităţii, moralităţii şi naţionalităţii, sămănând-o în toate puterile unde a aflat pămânrt bun, curăţit de buruienile intensitive, oriunde a aflat inimi primitoare, scutite de neghina patimilor şi răutăţile lor.” Datorită faptului că a dorit să îndrepte moravurile societăţii, el „a propus vestmântul fabulei; şi aşa, pe când spionul trimis de duşman îşi punea urechea la uşa şcolii în care îşi ţinea Ţichindeal prelegerile, nu auzea nicio învăţătură stricăcioasă şi tulburătoare, precum aştepta, ci numai nişte convorbiri simple între vulpe şi momiţă şi între alte animale nevinovate. Cu toate acestea nu putu scăpa Ţichindeal de prigonirile aţintite asupră-i, căci după ce tipări la Buda în anul 1814 întâiele fabule, căzu jertfă intrigilor pornite asupră-i sub cuvânt de învăţături nereligioase şi curând după aceea răposă ca un adevărat martir al năciunei rumâne”.

Prezenţa unor astfel de reflecţii în Lepturariul lui Pumnul ridică mult valoarea acestuia ca manual de morală şi conduită practică pentru tinerime, şi de îndreptar de învăţătură morală în vederea formării caracterelor tinerimii. Aspectul didactic al operei este devansat prin sublinierea apăsată a spiritului de înalt patriotism, pe care aceşti antemergători ai culturii au avut-o propăşire şi luminare, pentru cauza naţionalităţii şi românismului. Nu degeaba atât Eminescu, cât şi alţi elevi ai lui Pumnul, dar şi comentatorii lui de mai târziu, au văzut în Pumnul un mare educator naţional, un părinte spiritual al tinerimii, un dascăl iubit şi apreciat, aşa cum i-au perpetuat memoria în posteritate autorii poeziilor prezente în Lăcrimioarele învăţăceilor. E de reţinut remarca lui G.Călinescu, potrivit căreia „Pumnul era foarte iubit de copiii români pentru blândeţea şi răbdarea lui, dar mai ales pentru acel patriotism preacucernic pe care îl insufla tinerilor”. Cu acest nobil sentiment s-a hrănit şi tânărul Eminescu la Cernăuţi, făcând din dragostea de carte şi iubirea poeziei un adevărat scop al vieţii sale, atât în calitate de bibliotecar al cărţilor adunate de profesorul său, cât şi în aceea de sufleur în trupa lui Fany Tardini. E şi motivul pentru care Eminescu a intervenit în public spre a-i apăra memoria, de fiecare dată când aceasta a făcut obiectde dispută. Şi ca o mărturie mai puţin cunoscută până acum a devoţiunii lui pentru rolul profesorului său în înfiinţarea societăţii teologilor vienezi e faptul că la plecarea lui din Viena una dintre cărţile la care ţinea foarte mult şi anume Tezaurul de monumente istorice al lui Papiu Ilarian a dăruit-o „Societăţii studenţilor de la Teologie” şi nu Societăţii „România jună” în care a activat. Informaţia ne-o dă Ilie Dăianu, cel care a făcut inventarul bibliotecii teologilor vienezi, strămutaţi la un moment dat de la Viena la Budapesta. Şi dacă tot vorbim de cărţi, ni se pare absolut ciudat cum despre o operă care figurează în bibliografia lui Pumnul, sub titlul de Gramatik der rumanischen Sprache für Mittelschülen. Neu bearbeitet von D.Isopescul..., Cernowitz, 1882, nu aflăm absolut nimic în cartea discutată de noi aici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara