Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare din Paris:
Arta conversaţiei de Lucian Raicu

"...A nu se roşi la gândul a ceea ce este în sufletul omenesc", Lautréamont: Les Chants de Maldoror - motto-ul ales de Lydie Salvayre pentru ultima-i, excelentă, bizară carte: La Conférence de Cintegabelle, Editura Seuil, 1999. Carte complexă, indecidabilă, cum se spune, limpede şi obscură în acelaşi timp, cam imposibil de rezumat, mă voi servi "pour une fois" de prezentarea editorială: "Un bărbat, văduv de numai două luni, îşi propune să redea viaţă Artei Conversaţiei, după el grav ameninţată. Ce importanţă are că el însuşi se recomandă ca un personaj ridicol şi deopotrivă patetic, sau că doliul său îl întoarce mereu de la subiect, sau că proiectul său este himeric iar discursul derezonabil. Ceea ce interesează este al său gust imoderat pentru principiile ce regizează conversaţia şi, mai ales, a sa vigilenţă faţă de pericolele ce-i compromit practica. Rând pe rând muşcător, sarcastic, batjocoritor-vesel, grandilocvent, megaloman sau tandru, el va rosti în faţa unui public meduzat, un requiem punctat de axiome în care dispariţia soţiei şi moartea anunţată a conversaţiei se amestecă de o foarte stranie manieră."



Sunt texte despre care nu ştii bine ce să spui - dar în chiar aşteptarea acestui "bine" mai mult sau mai puţin fidel mesajului lor, există ceva nespus de fecund, o activare continuă a resorturilor gândirii. Până să te decizi într-un sens, în al doilea sau în al treilea, te iau gândurile şi te duc, uneori destul de departe, cu ele.

Un scânteietor, deloc lipsit de accente grave, ciudat - bătând pur şi simplu şi spre tragic - eseu despre arta franceză, eminamente franceză a conversaţiei. Pe cale de a se pierde. Spre nenorocirea noastră. Da şi nu, da-da şi nu, nu... Patetic în faţa unui auditoriu, ba curios, ba francamente stupid, conferenţiarul bate câmpii cu o extremă inteligenţă, cu savoare, cu dramatism. Elogiu al conversaţiei fără de care ne prefacem în nişte barbari aţintiţi spre ecranele televizorului - dar şi cruntă sau voioasă bătaie de joc la adresa tipicei - în capitală şi în provincie - deprinderi de a vorbi fără rost, de a trăncăni... La un moment dat apologetul pasionat al vorbirii, al conversaţiei, se referă la norma pe care şi-o impusese Mahatma Gandhi, ca o zi, măcar una pe săptămână, să tacă, să tacă dracului, să se dispenseze de ajutorul vorbelor... Vorbe, vorbe, vorbe... Arta vorbirii, esenţială, presupune şi o artă, la fel de necesară, a tăcerii... Pentru că vorbirea are un soclu - desăvârşita abţinere de la ea - şi numai acesta îi imprimă, când şi când, putere...

Altfel lăudata, magnifica vorbire, care ne face oameni - sau oameni ne face - devine ridicolă şi ne face ridicoli - pe această muchie de cuţit se desfăşoară tot textul eseului, al "conferinţei" de la, nu-i aşa Cintegabelle.



, A conversa - o specialitate eminamente franceză. Iată prima şi cea mai îmbucurătoare axiomă. O specialitate ce nu se exportă, o subliniez, căci nu e o marfă, e chiar contrariul ei. Noi, francezii, zic eu, suntem campionii conversaţiei. Trăsătură care ne distinge şi care multă vreme, ridicată la rangul de virtute naţională, a constituit prestigiul Franţei şi i-a asigurat domnia. Or, această artă în care am excelat, astăzi se pierde, alertez orăşelul nostru sperând să trezesc şi interesul înaltelor instanţe. Mediocritatea, doamnelor, domnilor, se internaţionalizează. Teama de a displace domină din ce în ce mai mult gustul de a vorbi. Generozitatea e desconsiderată, când nu este şi proscrisă."

Seriozitate incontestabilă, împinsă până la oarecare emfază - asociindu-se destul cu un gust al ironiei - şi una şi alta, da. Ca şi în portretul dispărutei de curând neveste a profesorului, Lucienne - dezgust şi batjocură cu note de sublimă tandreţe.



Ca să-mi revin din micul torent al ambiguităţilor caracteristice textului îmi zic că, în definitiv, literatura însăşi, cea bună şi nu o dată cea mare, pun în scenă limbajul şi "conversaţia", parodiindu-le, pentru a exprima ce au, totuşi, mai adânc în ele - destul să ni-i reprezentăm pe Cervantes, pe Gogol, pe Proust şi pe Tolstoi, să nu mai vorbim - ei toţi dau dimensiunea profundă a personajelor lor parodiindu-le conversaţia... O "maimuţăresc" - dar deopotrivă prin ea se dau pe faţă, cam în întregime...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara