Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Arta programării textuale de Cosmin Ciotloş


Ultimul roman al lui Ioan Lăcustă, Replace all (Colcăiala), reprezintă sensibil mai mult decât o poveste voioasă cu securişti, după cum cea mai recentă reuşită narativă a lui Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, înseamnă cu totul altceva decât o hartă turistică a Parisului de azi. (Nu improvizez retoric. Sunt critici care au comentat în felul acesta cele două cărţi.) A le citi însă aşa, otova şi reducţionist, echivalează, până la urmă, cu a nu le citi deloc. Ca să nu mai vorbesc de atât de fertila, sub aspect interpretativ, relectură. Ea nici nu mai încape în schemă. Ore pierdute de pomană! Aşa se face că cea mai pertinentă analiză a volumului regretatului Ioan Lăcustă rămâne aceea dezvoltată în postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu. (Ca atent cititor al presei culturale ce sunt, revenirea lui în scris mă bucură sincer.) Şi nu înţeleg de ce nici un alt comentator n-a ţinut cont de traseul schiţat limpede în cele câteva pagini care urmează romanului. Sunt, probabil, pricini de orgoliu.

Povestea din Replace all (Colcăiala) evoluează, la propriu, pe două planuri. Avem, pe de-o parte, realitatea accesibilă a unui orăşel românesc în primii ani după prăbuşirea comunismului. Lumea aceasta în mic reproduce de fapt în epură determinările contextuale ale lumii mari. Pentru cei de aici, ca şi pentru ploieştenii lui Candiano Popescu, revoluţia din decembrie 1989 are în primul rând dimensiuni locale. Adevăraţii martiri sunt cei căzuţi în faţa Consiliului Judeţean, nu cei de aiurea, din îndepărtata Piaţă a Universităţii. Ai noştri-s, întotdeauna, mai buni. Probabil din acelaşi spirit chibzuit al comunităţii, mai marii de ieri sunt aceiaşi cu şi mai marii de azi. Fostul maior de securitate Goncea, devenit între timp general, conduce din umbră întregul judeţ. El numeşte, în noul regim democratic, parlamentarii; el stabileşte, taciturn, prefectul; el face ca, din rândurile prăfuitei familii Brandaburlea, să se aleagă necesarii capitalişti; el inventează, reciclând câţiva profesoraşi palizi, disidenţii şi transfugii locului.

Galeria de nume e impresionantă, pe măsura complicaţiilor etice la care se pretează purtătorii lor: Afinoghiu (Tilică) Băcănel-Obănceanu (primul preşedinte al reînfiinţatului partid istoric), Mantinela Brandaburlea (fiica lui Girevengu şi a Fărmăcatei), Emilian }ongu (un fost turnător mărunt căzut în mania procesiunilor religioase), Burtăncureanu (scriitorul prin excelenţă al locului, scindat între organizarea festivalului Cântarea României şi redactarea romanului fluviu despre viaţa proteguitorului său, Goncea), maestrul Pârţângău (avocatul care obţine oricând o binevenită amânare) şi alţii, cu sonorităţi neverosimile, de la Gasperină la Sofronică sau de la blestematul Aulius Chiosea la planturoasa Combinata.

Deja amprenta lui Caragiale începe să se facă simţită. Nu atât în satira regizorală, deşi există episoade marcate în acest sens, cât în fetişizarea limbajului. Odată cu aceasta începe al doilea plan al cărţii. Realismul e categoric pus între paranteze. Din punctul meu de vedere, un paragraf cum e acesta (selectat de Bogdan-Alexandru Stănescu pentru a proba afinitatea lui Lăcustă cu marele comediograf) e caragialian în coloratura verbală, nu în dinamică:

" - Ai omorât fata... şopti Girevengu, urmărind cum firul de sânge se lăţeşte pe pânza mototolită. Tocmai de sfânta zi a Crăciunului. Petreceam şi noi la televizor, cu veselie şi muzică, că ne simţeam oameni ca toţi românii. Că ne bucuram de prima asta care am luat-o. Şi uite ce-ai făcut din bucuria noastră... Fărmăcata nu-l mai auzi. Începu să urle ca la mort. Ridică fata, o acoperi cu cearşaful, cu macatul, cu ce mai găsise pe pat şi o zbughi afară. Ţipa deznădăjduită:

- Nu muri, prinţesa mea! Nu mă lăsa chiar acuşica, comoara vieţii mele! Cum să mori, regino? Cum să ne laşi, scumpetea scumpeţilor?! Nu vezi că e sărbătoare sfântă, cum să mori, chiparoasa mea? Aoooooleeeuuuuu, săriţi că mi se moare prinţesa, chiar acu', la mine-n braţă!

Era în poarta casei, cu fata în braţe, urlând disperată. Girevengu începu şi el să ţipe.

- Trotilaş, bă Trotilaş, sări bă, fratele meu, că-mi moare fata, n-auzi?! Săriţi, băi, că moare zânişoara tatii. N-auziţi?! Vă fut muma-n penalitate la toţi de nu ieşiţi." (pag. 35)

Pe acest al doilea palier, Goncea nu mai are nici o putere. Nici măcar simbolică. (Comparaţi-i perlele de limbaj cu cele ale clanului Brandaburlea. Sunt vădit inexpresive.) E important, din acest unghi, faptul că, deşi încă foarte influent politic, de la un moment dat el nu mai apare în carte decât ca gestionar isteric al marii substituţii promise în titlu. Agenţii înlocuirii vor fi alţii, despre care Goncea are ştiinţă, dar pe care nu-i mai poate struni după plac. |ia (nume generic îndărătul căruia se ascunde un soi de comando demonic) apar din senin pe străzile orăşelului, mai mult ca să sucească minţi decât ca să comute reglatoriu poziţii sociale. Misiunea ălora, asimilată unui necruţător replace all, nu ilustrează nici o sentinţă a vreunei justiţii lumeşti. Dintre cei care au nenorocul de a-i întâlni, majoritatea ajung să piardă ceea ce se numeşte îndeobşte priza la real. Ei lovesc cu cureaua în aer, se urcă pe lămpi, fac cruci peste cruci dintr-o psihoză indusă a schimbării care trebuie să se petreacă o dată cu Revoluţia de la Judeţeană.

Primul apologet al fenomenului va fi, de altminteri, şi una din primele victime. Căci în capitolul al treilea al cărţii, Puţin respect, se deconspiră, ca din întâmplare, sintagma esenţială a întregului roman:

"- Da ştii, dom' Pancras, ce-am învăţat eu de la Raliţa? Mi-a arătat o chestie la calculatorul ei de rămâi mut. O şmecherie. Ripleiso îi zice. Adică, dacă vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pildă, cizmar, p-ormă dai ripleiso şi... Faci secretar general al partidului. V-aţi prins? Nu-i răspunse. Nici nu-l urmărea. Mângâia îngândurat cureaua. Gentimir perora înfocat:

- Sau scrie ieri şi-o-ntorci pă azi. Aţi priceput? Asta am înţeles, dom' Pancras. La istorie e cu ripleiso. A scris unul comunism, nu? Bine. }ine cât ţine. Se plictiseşte lumea şi vine altul şi face ripleiso. A dat-o pe revoluţie. Vine alţii şi face şi ei ripleiso şi o întoarce pe capitalism. V-aţi prins?" (pag. 66)

Pe acest fond, vor apărea ăia. Adică trei sau patru inşi îmbrăcaţi fiecare după câte-o modă, şi apuseană, şi apusă, descrişi, la fiecare intrare în scenă, deci şi acum, cu exact aceleaşi cuvinte. (Ce vor face, contează mai puţin.) Mai cu seamă rigiditatea aceasta trebuie să ne pună pe gânduri. Căci ea îi aparţine întru totul naratorului. E o intruziune rară şi tocmai de aceea semnificativă. Nici unul din incubii aceştia descinşi din Baltă nu poartă vina limbajului perifrastic cu care e gratulat. Unul poartă nu ştiu ce pălărie de paie de orez model Los Paraguayos în turneul din vara lui 1963 la Urlaţi, altuia îi atârnă de gât un craniu vorbitor care-i permite răsfăţuri de ventriloc, altuia i se iţeşte permanent de sub cămaşă un smoc de păr roşiatic. Parodia de atitudine e clară. Prin mimarea codurilor fidelităţii faţă de cuvântul sacru, ăia devin credibili, iar limbajul - autonom. (Într-un singur caz această autonomie duce la eşec, în capitolul intitulat Candelăreasa. Prea sedusă de libertăţile sintactice periferice şi de sonurile melodice ale dezacordurilor, aceasta ajunge să uite, de la o frază la alta, că, în chiar începutul confesiunii sale, amintise despre o perioadă, scurtă, dar temeinică, de studenţie la Litere.)

Motorul întregului roman nu e, prin urmare, Goncea, ci un anume Chiru, despre care, deşi se aud multe în Replace all, nu se ştie mai nimic. Nici măcar dacă mai trăieşte sau nu, acolo în bălţile mlăştinoase din zona Ghiolului Negru de la Lintiţaru. Oricum, el pare să fie starostele acestor diavoli care invadează, cu ficţiunile lor, realitatea tranziţiei. Maximumul de informaţie despre Chiru ni-l oferă un pasaj ce glosează în marginea unei aparente genealogii:

"Pusese gratuit casa la dispoziţia celor de la Cultură pentru mutarea Bibliotecii, după ce vechiul sediu, palatul Kir Ioanidis, fusese revendicat de moştenitorii acestuia, cu o procură semnată chiar de Kir. Acest Ioanidis era fratele acelui Chiru despre care circulau fel şi fel de legende, dar pe care nimeni nu-l mai văzuse de la încheierea colectivizării şi de când se făcuse barajul în Baltă. Cele mai plauzibile poveşti erau că s-ar fi retras în casa lui Burtăncureanu, de la Cherhana, după ce-i inundaseră şi lui conacul ce-l avea în Baltă, pe grind, dincolo de Ghiolul Negru de la Lintiţaru." (pag. 216)

Poate că n-ar fi contraindicat să căutăm, în spatele acestei înfrăţiri de sânge, o înrudire de stil. Trimiterea la Caragiale, cel din Kir Ianulea, ar trebui, de pildă, să sară în ochi, chiar dacă, încă din titlu, camuflajul face parte din regula jocului. Cu toate, de ultimă oră, ale lui: motoare de căutare şi de substituţie, comenzi rezultate din combinarea aleatorie a tastelor, magistrale cu câte opt benzi de sens, baze de date de tip library, alocări de memorie temporară personajelor.

Odată ingineria depăşită, avem deja de-a face, la fostul desantist Ioan Lăcustă, cu o adevărată artă a programării textuale.