Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Arta refuzului de Ioana Pârvulescu


Destinatar: Dna Oana Bârna


Dragă Oana,

Pentru că eşti coordonatoarea unei colecţii foarte reuşite de "Memorii / Jurnale", ai cu siguranţă de-a face cu lumea aspiranţilor la literatură, vreau să zic a celor respinşi mai întâi de literatură şi apoi de editură. Uneori minunea se întâmplă şi dai peste un talent neştiut - dar sunt cazuri rarisime. Alteori, dintr-un manuscris oarecare, al cine ştie cărui anonim care s-a ocupat, să spunem, de filatelie, iese un lucru de mare interes, în genere pagini pe care redactorul migăleşte atât de mult încât să pară bine scrise din capul locului şi să ajungă fără hopuri la cititor. Munca redactorului este de sacrificiu, el ajută, neştiut, cărţile să se arate în lumina cea mai favorabilă.

Dar există şi situaţii mai puţin fericite. Lumea literaţilor are nesfârşitele ei primejdii, ca să parafrazez un prozator român cu titluri pe care nu le mai uiţi. Există cazul în care, oricât interes ar prezenta o carte pentru cel care a scris-o - şi numai pentru el!- ea nu poate fi citită de nimeni altcineva, de proastă ce este. Cartea cu pricina n-are uneori nici măcar expresivitatea sau umorul involuntare care i-ar da o valoare exemplară - negativă, desigur. Posibilitatea ca aceeaşi carte să apară drept o capodoperă în ochii celui care a scris-o şi rizibilă pentru toţi ceilalţi reprezintă unul dintre misterele cuvântului. Când am lucrat, la începutul anilor '90 la o mică editură care publica "în regie proprie" (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc. Nu era un fel de a se promova, cum se spune azi, ci era convingerea lor intimă, să-i fi văzut ce pătimaş vorbeau! Iar când trebuia să le spun că nici măcar "în regie proprie" editura nu poate publica o asemenea carte genială, situaţia era, poţi să-ţi închipui, tragi-comică.

O parte extrem de delicată a obligaţiilor unui redactor o reprezintă discuţiile cu autorul. Aici, din nou, profesioniştii scrisului şi diletanţii reacţionează foarte diferit. Cei dintâi înţeleg că e important ca manuscrisul lor "să treacă ecranul" şi că ochii străini sunt de nepreţuit pentru observarea imperfecţiunilor. De aceea când editorul le propune nişte schimbări, ei iau cartea în mână, recitesc rapid pagina cu pricina, apoi cu o mână sigură fac modificarea cerută sau, de ce nu, propun altă soluţie, mai bună. Cu diletantul sau începătorul, în schimb, care socoteşte că nici un cuvinţel nu poate fi clintit din cartea lui, orice discuţie devine un război de uzură. Ba mai mult, dacă i se cere cea mai mică schimbare, diletantul se supără pe toată lumea, ameninţă că dă foc editurii sau că se-mpuşcă.

Dragă Oana, ştim foarte bine că există şi cazul invers: când autorul are dreptate şi redactorul e neinspirat. Când autorul are experienţă şi redactorul e începător. Dar asta e altă discuţie, pentru altă scrisoare. Tu cum faci când trebuie să respingi un manuscris? Uşor nu e, recunosc! Tocmai de aceea m-a amuzat teribil să citesc, în colecţia "Râsul lumii" de care se ocupă colegul tău Radu Paraschivescu, o carte în care nici nu ştii pe cine compătimeşte mai tare autorul: pe cei care sunt bombardaţi cu manuscrise slabe, pe redactorii care încă n-au găsit formula magică prin care pot respinge fără bătaie de cap un roman sau, mai degrabă, pe autorii care bat zadarnic la uşa editurilor cu opera lor în braţe. Autorul cărţii e un canadian, Camilien Roy, născut în 1963. Pe modelul Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, Roy desfăşoară un evantai de 99 de scrisori prin care să faci vânt unui autor. Dacă e nechemat sau neînţeles, asta rămâne de stabilit. Ce mi-a plăcut la Arta de a respinge un roman e o anume ambiguitate pe care numai cel care a lucrat într-o editură o poate descifra bine: Camilien Roy îi înţelege şi pe redactori, şi pe autorii care bat la uşa editurii. De altfel catalogul respingerilor alcătuit de Roy se aplică pe un singur roman, unul de dragoste. Cred că, indiferent din care tabără faci parte, ai ce învăţa din exerciţiile lui Roy. (Ştiu ce-o să-mi spui: redactorii şi autorii nu fac parte din tabere diferite, sunt mai degrabă aliaţi. Ai dreptate, dar asta numai când manuscrisul e acceptat şi încă...).

Arta refuzului e aproape la fel de dificilă ca arta romanului. În cartea lui Camilien Roy ea merge de la tăcerea expresivă (subliniată de o neputincioasă ridicare din umeri) sau de la un singur cuvânt Nu!, până la lecţia de morală, de politică, de filozofie sau arta poetică. Poţi respinge un roman în stil clasic sau neconvenţional, sentenţios sau liric, descurajat sau militând pentru o idee, pe baza unei teorii la modă, a unei prejudecăţi sau a unui cod moral, îl poţi respinge fiindcă nu corespunde profilului editurii sau pentru că nu ai bani să-l publici, pentru că e pornografic sau, dimpotrivă, pentru că nu are suficiente scene de sex. Poţi da autorului explicaţii sau poţi prefera o formulă standard, poţi scrie prieteneşte, cu suflet sau birocratic. M-a amuzat din cale-afară felul în care, la asaltul nedorit se răspunde cu scutul birocraţiei, o caracatiţă ale cărei ventuze te paralizează. M-a amuzat în carte pe măsura groazei pe care mi-o inspiră birocraţia în realitate:

"Avizul pe care-l aducem la cunoştinţă nu este favorabil publicării. Dacă nu acceptaţi această decizie, aveţi la îndemână patru opţiuni.

1. Puteţi cere (în scris) o copie a raportului de evaluare.

2. Puteţi cere (în scris) o revizuire. Trebuie să aveţi în vedere şase-opt luni de aşteptare.

3. Puteţi comunica (tot în scris) direct cu un membru al comitetului nostru de evaluare a manuscriselor pentru a solicita o întâlnire.

4. Puteţi contesta această decizie. În acest scop, trebuie să completaţi formularul de unsprezece pagini pe care vi-l vom trimite imediat ce vom fi primit o cerere scrisă în acest sens." Şi-aşa mai departe. Adevărul e că prin redacţii apar tot felul de maniaci ai birocraţiei, care fac asemenea cereri scrise şi că răspunsul birocratic nu e decât o formă de apărare.

Un alt răspuns care m-a interesat este cel "condiţionat", care pare o lecţie de marketing. Aici, bietul autor aflat mereu pe drumuri şi împovărat cu propria carte precum Sisif cu bolovanul, primeşte următorul răspuns: "Domnule, / Regret, dar aşa cum arată acum, manuscrisul dumneavoastră n-are nici o şansă să fie publicat la noi. Ca să fii publicat în zilele noastre, trebuie neapărat să satisfaci condiţiile pieţei. Cu alte cuvinte trebuie să vă definiţi clar cititorul şi să-i plăceţi". Şi urmează cele 7 condiţii pe care, dacă le îndeplineşte, romanul se transformă în bestseller. Mai întâi dragostea: "oamenii vor să citească poveşti de dragoste. Este un adevăr de neocolit." În al doilea rând, senzualitatea: aceasta e obligatoriu să existe, dar nu în măsură prea mare, ca să şocheze. A treia condiţie, eroul: "El trebuie să fie frumos, înalt, viril şi tandru deopotrivă. Ştiu că un asemenea bărbat nu există, dar n-are importanţă. Nu uitaţi că trebuie să vindeţi cărţi" Motivul este că publicul cititor majoritar este feminin. A patra şi-a cincea condiţie sunt negative, ţin de ceea ce trebuie ocolit cu orice preţ într-un roman vandabil: religia şi politica, domenii extrem de riscante. A şasea condiţie: descrierile lungi "sunt de evitat". În fine, ultima condiţie, numărul de pagini: "În zilele noastre oamenii sunt grăbiţi, dacă văd o carte mai mare de trei sute de pagini o iau la fugă. Trebuie să fii scurt şi concis". Apropo, iată şi felul scurt şi concis de a respinge un roman: "Domnule, / Am citit. Nu ne-a plăcut. Regretăm, dar vă respingem."

Există şi respingerea tematică, făcută, aici, de un redactor stângist, într-un fel de discurs al proletarului: "Domnule, sunteţi orb? Nu vedeţi mizeria din jur? ş...ţ Scrisul trebuie să-şi încleşteze pumnul. Cuvintele trebuie să urce pe baricade. ş...ţ Vremea cărţilor frumoase a trecut. Aceşti capitalişti obezi, aceşti oameni lipsiţi de inimă care se lăfăie în opulenţă pe spinarea clasei muncitoare... Aşa că manuscrisul dumneavoastră, poveştile dumneavoastră de dragoste de doi bani nu îşi au locul la noi."

Mărturisesc că exerciţiile de stil ale lui Roy mi-au plăcut mai mult decât cele ale lui Queneau. Deşi brevetul îl deţine Queneau, el face un simplu exerciţiu de virtuozitate. La Camilien Roy, în schimb, îţi vine să râzi şi să plângi, îndărătul acestei glume se află o întreagă comedie umană care, iată, se adună în jurul unui roman de dragoste oarecare, adus la o editură. Iar când ficţiunea e discutabilă, realitatea îşi ia revanşa.


P.S. Tu ce variantă foloseşti, când ai de respins un manuscris?