Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Şase nopţi cu Casandra (II) de Marina Constantinescu


Povesteam în numărul trecut despre revenirea în sufletul meu a Studioului Casandra. Adică, resuscitarea interesului meu nemimat şi neoficial faţă de absolvenţii Universităţii teatrale şi cinematografice din Bucureşti. Realitate de care mă ocup consecvent de treisprezece(ptiu, drace!) ani. Schimbarea evidentă a metodei de lucru din şcoală, acum mai flexibilă, mai dinamică, mai modernă, contactul studenţilor cu mai mulţi profesori la clasă, pe perioada studiilor, s-a dovedit, în spectacolele pe care le-am văzut timp de o săptămînă, absolut inspirată. A trecut pragul experimentului. Actorii care termină anul acesta ni se înfăţişează în ipostaze diferite, sînt provocaţi să privească atent în interiorul lor, sînt provocaţi să se descopere mai repede şi mai responsabil, joacă în vreo şase spectacole la secţia de actorie şi în nu ştiu cîte vor urma ale colegilor absolvenţi de la regie. Arată bine pe scenă, îşi stăpînesc - sau caută să o facă cît mai bine - vocea, rostirea, limba, îşi cunosc limitele, îşi cunosc corpul şi ce anume pot face sau nu pot face cu el, se mişcă bine, expresiv, cîntă, dansează, unii chiar superb, cu conştiinţa imprimată de mecanismul mişcării, sondează în personajele pe care le interpretează, încercînd de fapt să se cunoască, să-şi înţeleagă aventura în lumea teatrului. Nimeni nu poate ştii cîţi dintre ei îşi vor face meseria, cîţi vor ajunge nume importante, cîte abandonuri vor fi, nimeni nu poate ştii dacă cei care au atras atenţia acum, în această etapă a pregătirii şi existenţei lor artistice, chiar au cel mai semnificativ potenţial şi vor reuşi pe termen lung sau revelaţiile vor urma. Pentru că această profesiune trebuie privită pe distanţă lungă, energiile şi emoţiile trebuie, şi ele, dozate pentru o călătorie întinsă, iniţiatică, oricît ai fi de experimentat. Complexitatea pregătirii lor, în acest moment al absolvenţei, mi se pare că îi apropie de ce se întîmplă în şcolile de afară cu tradiţie, mi se pare că le defineşte, mult mai subtil, mărirea şi decăderea meseriei.

Spectacolele pe care le-am văzut timp de o săptămînă, şi care se joacă în continuare la Casandra, toată stagiunea, sînt elaborate, sînt analize pe text pe care le simţi, regizoral, interpretativ, scenografic, sînt soluţii atent căutate pentru fiecare student, sînt încercări de deşteptare ale valenţelor, ale dorinţelor artistice, sînt nuanţe - ca în Vassa Jeleznova - la care nu m-am gîndit, dar care mi se par absolut plauzibile. Şi, oricum, întărite de argumente scenice. Încă ceva, înainte să trec la analizele-flash ce urmează. În fiecare seară, după reprezentaţii, am stat de o vorbă, deschis, calm, constructiv, nu întotdeauna la unison, despre ce am văzut. Am vorbit, cu alte cuvinte, chiar despre teatru, dialog amorţit în breasla noastră, cu Valeriu Grama. Omul care ştie ca nimeni altul istoria absolvenţilor şi a Studioului Casandra, omul pentru care asta a contat mai mult ca orice şi n-a făcut niciodată caz de devoţiune şi fidelitate, omul care este interesat real de o părere sau alta, care vrea să-şi verifice mereu intuiţiile, diagnosticul. Valeriu Grama, o instituţie în sine a teatrului românesc. Am stat de vorbă, la fel, onest, seară de seară, cu Gelu Colceag, profesorul coordonator al acestei serii, iniţiatorul acestui tip de experiment. Şi-a susţinut studenţii pînă la capăt, a simţit sincer nevoia discuţiilor relaxate, constructive, discuţii care ne reamintesc mereu, sau ar trebui să o facă, că nu sîntem unii de o parte şi alţii de cealaltă a baricadei percepţiei, receptării teatrului. I-am văzut emoţionaţi şi fericiţi pe doi dintre profesorii cu care au lucrat, pe Andreea Vulpe şi pe Marius Gâlea. Şi m-au contaminat cu toţii.

6 şi 9

Sau O noapte furtunoasă. O analiză a textului pînă la virgulă, o analiză spumoasă, plină de vervă, o analiză făcută profund, atent, care ocoleşte şabloanele, o cavalcadă de idei, o punctare a relaţiilor şi situaţiilor esenţiale, peste care, de regulă, se trece cu teribilă nonşalanţă. Vezi chiar descoperirea încurcăturii pricinuite de şantier, întoarcerea numărului - situaţie vizualizată "băbeşte" de Ipingescu. Un Caragiale cu nerv, tensiune, suspans, cu ambiguităţile marcate, cu trasee interpretate pe muchie de cuţit. N-am mai rîs de mult cu atîta poftă, direct proporţională cu hazul ideilor şi pofta actorilor de joc. Nu voi uita curînd acest spectacol. Nu voi uita scena în care Rică Venturiano-Andrei Mateiu îşi desenează, pentru publicul-martor, drumul făcut, şi nevăzut de ei, de cînd a sărit pe geam, împins oarecum de Spiridon. Rică desenează pe masa lui Veta cu creta, ca pe o tablă, şi-şi constată cu stupoare înfundătura în care se află bietul de el, ditamai studintele în drept şi publicist. Am văzut cel mai bun Ipingescu din montările pe care mi le amintesc. Interpretul, Mihai Bendeac. Excepţional. Cea mai bună Ziţă din cîte ştiu (deşi mie mi-a plăcut teribil şi Dorina Lazăr în viziunea lui Măniuţiu) vulcanică, de nestăpînit, imprevizibilă, Raluca Tudorache. Pe scenă, o atmosferă de echipă, de trupă. Nu rataţi această Noapte furtunoasă!

Tango în infern

Cu uşile închise a lui Jean Paul Sartre într-o perspectivă regizorală extraordinară a lui Gelu Colceag. Un spectacol de o modernitate subtilă, conţinută, redus substanţial la gesturi, priviri. Replicile din infern sînt înghiţe, iar în locul lor, ca o consecinţă a lor, un tango tulburător, în care paşii plini de păcate ai celor trei protagonişti se împletesc, se substituie, se dublează, se triplează, se multiplică. Ca şi vinovăţiile, la infinit. Visceral, senzual, pervers aproape. Un spectacol care ar sta bine în repertoriul curent al oricărui teatru profesionist. Un spectacol jucat matur, impecabil, de Raluca Rusu, Anca Cernea şi Cătălin Babliuc. Un spectacol însoţit de o poezie a luminilor.

Miniaturale

Acum ceva ani am văzut la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ Romanţioşii de Edmond Rostand, o punere în scenă de o maximă delicateţe şi în acelaşi timp, forţă, a regizorului Vlad Massaci. Şi el aflat atunci, cred, imediat după debutul atît de promiţător. Mi-i amintesc pe Ioana Flora şi pe Bogdan Talaşman, minunaţi, costumele lor albe, dantelate, pure, jocul lor proaspăt, studiul făcut de Massaci asupra limitei între inocenţă şi mimarea ei. Montarea de la Casandra, deşi în mare, ca propunere, pare aceeaşi, ea se mulează în fapt pe disponibilităţile complexe ale celor din distribuţie, pe care regizorul nu ezită să le pună într-o lumină rafinată. Haz, spirit ludic, relaţii frumos construite şi susţinute de Radu Micu, Pavel Bîrsan, Sorin Sandu, Andreea Samson. Şi, revelaţia mea la această Gală: Bogdan Cotleţ (Percinet). O apariţie extrem de interesantă şi, într-un fel, atipică. Delicateţe şi, totodată, forţă, gesturi elaborate, aristocratice, expresivitate, un soi de nobleţe pe care o întîlnesc tot mai rar pe scene, de puritate în joc.

Rîsul la Vassa

O temă pe care n-am sesizat-o atît de acut niciodată, dincolo, desigur, de rîsul-plînsul şi clovneriile lui Prohor. Mi se pare extrem de interesant, şi voi medita la el, nivelul comic investigat de Andreea Vulpe cu studenţii săi. În urma acestui studiu scenic parcă, tensiunea dramatică, căderile, ratările, succesiunea morţilor dubioase, trădările, neputinţele devin augmentate, mai tari, mai dramatice, mai umane, mai palpabile. Un text greu, cu partituri dificile, un spectacol asumat de toată lumea. O Vassa bună, temeinic asumată de Andreea Gramoşteanu, o Natalia ridicolă, alunecînd spre derizoriu - Emilia Bebu. Un semn de întrebare asupra lui Constantin Diţă-Prohor, pe care nu ştiu de unde să-l apuc. Costume mult prea civile, exterioare, pentru un spectacol profund.

La Moscova

Nu rîdeţi, uneori şi eu aş vrea să ajung la Moscova! Sau, mai sincer, la Sankt Petersburg...Stele în lumina dimineţii, piesa de succes a lui Alexandr Galin. Un memorabil spectacol al lui Lev Dodin la Malîi Teatr. O montare a lui Gelu Colceag la Teatrul Odeon, bine primită de public, cu cîteva roluri admirabil jucate. Cam aceeaşi construcţie şi la Casandra, acelaşi gen de introducere a personajelor, acelaşi tip de emoţie, de spaţiu, de relaţii, de adresare. Şi o încercare supravegheată de a alunga din interpretare ispita frivolităţii, căci, dincolo de etichetele purtate de fete, se găsesc o sumă de poveşti, drame, lacrimi, violenţă. Încercare parţial izbutită.

Ce se va întîmpla după această frumoasă şi serioasă Gală, povestitorul nu ştie să spună. Voi reveni, curînd, cu finalul dansat al săptămînii mele cu Casandra. Pe care l-am ratat la momentul cu pricina. A şasea seară, duete shakespeariene regizate de studenţii-absolvenţi şi coordonate coregrafic de Roxana Colceag urmează să-şi facă loc în memoria mea şi în paginile revistei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara