Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Şase personaje în căutarea unui jaf de Alexandra Olivotto


Că tot vorbeam de filmul de ficţiune care a gonit documentarul afară din sala de cinema, iată un contraexemplu: Marele Jaf Comunist, comis de Alexandru Solomon. Care se avântă pe foarte marile ecrane din mall-uri. Unii zic că bine face, alţii, că ar merita dat pe postul naţional la o oră de maximă audienţă. Eu zic că, în timp, cele două nu se exclud (poate fi dat la TV după ce părăseşte cinematografele). Iar în privinţa vizionării lui în mall-uri, oricât de puţin mi-ar plăcea locul şi conceptul său în sine, spun "Dă-i bătaie!". Pentru că acest film, dincolo de restul meritelor pe care i le recunosc, de altfel le voi dedica această pagină, mai are şi unul foarte preţios: e o adevărată chinină (în sensul de "ţi-o bagi pe sub unghii ca să nu le mai rozi") pentru amatorii de Real TV, cei în care abundă mirifica noastră ţară. Cum? Simplu: filmul prezintă o variantă ideologizată de Real TV, adică un film intitulat Reconstituirea, în care joacă "tâlharii" propriile roluri. Nu ştii dacă jaful e real, procedura miliţiei/securităţii sigur nu e, dar sfârşitul, în speţă condamnarea lor la moarte, e cât de real se poate. Tocmai pentru că filmul e o exagerare, o împingere până la absurd a noţiunii de RealTV, el demască şi expune falsitatea acestui gen mizer televizat. Care mizează pe cel mai ieftin voyeurism, care, de altminteri este cât se poate de neadevărat. Oamenii împinşi în situaţii de criză sunt toţi o apă şi un pământ, deci curiozitatea e insuficientă pentru a motiva existenţa acestui - mi-e ruşine să îl numesc aşa - gen de TV.

Dar să revin la ale noastre. Eu am văzut filmul la Institutul Francez, proiecţia în avanpremieră fiind organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent şi de Independenţa Film '97. Tot ei s-au ocupat de dezbaterea care a acompaniat filmul, cu titlul "Rolul imaginii în facerea şi prefacerea realităţii". Incitantă, nu zic nu, dar... Începutul ei a demonstrat că facem încă parte dintr-o cultură modernă, în sensul că încă păstrăm distincţia formă/fond. Nimeni nu avea de comentat "stilul"", însă despre subiect erau multe de spus. Toată lumea era încântată de modul în care Alexandru Solomon stăpâneşte limbajul cinematografic în toată acurateţea lui, aşa că s-a trecut la discuţii speculative, istorie, politică, adevăratele subiecte (în folosul tagmei mele voi spune că nu eram preponderenţi ca număr). Voi înşirui elementele poveştii acum, altfel sigur uit: şase persoane, cinci bărbaţi şi soţia unuia care au un statut similar, social, cultural şi politic. Adică toţi evrei, şomeri, ilegalişti comunişti cu vechime, dar şi cu idealuri brizate de regim, apropiaţi, unii chiar prin legături de familie, de elita comunistă de atunci (unul dintre ei fiind chiar cumnatul Ministrului de Interne). Se zice că ei comit un jaf al Băncii de Stat. La mai puţin de un an după, sunt prinşi şi făcuţi starurile unui film documentar despre

hold-up. Li se promite clemenţă în schimbul obedienţei, dar sfârşesc prin a fi condamnaţi la moarte (momentul e filmat), iar femeia, la muncă silnică pe viaţă. Hm, actori ucişi înainte de premieră...

Acesta e momentul în care, în loc să spun "Acţiune!" şi să vă povestesc variile argumente vehiculate în dezbaterea CJI, zic "Stop". Subiectul filmului e o mină (postmodernă, voi elabora pe temă ceva mai încolo) de aur, iar manipularea lui cinematografică e ok, dar nu perfectă. Nimic de obiectat la compoziţia cadrelor. Foarte reuşită mişcarea operatorului prin care, într-un singur cadru, dă imaginea peste cap, sugerând astfel lumea comunistă cu susul în jos. Totuşi, până foarte aproape de sfârşitul filmului, am avut senzaţia că asist la naşterea copilului ilegitim ai cărui părinţi greu compatibili erau documentarul gen Discovery şi "Memorialul durerii". Din ultimul, sunt luate cadrele apropiate, în mers, pe lângă pereţii închisorilor. Din primul, genul de testimonial şi vocea naratoare. Din nefericire, nu este luată de acolo şi "democraţia" în tratarea personajelor, unele fiind mai iluminate decât altele, în timp ce unul este neglijat aproape complet. Slavă domnului, la sfârşit a existat o întorsătură de frază cinematografică: toţi emiţătorii de mărturii adunaţi într-un fost teatru de vară la proiecţia "Reconstituirii". Scenariul ar fi fost mai curat fără atâta patetism şi preţiozitate, mai ales că vocea lui Rebengiuc le face şi mai emfatice. Nici coloana sonoră nu e tocmai decisă, muzica e de obicei empatică, într-o singură secvenţă devenind - nemotivat - contrapunctală. În plus, mi se pare că regizorul duce prea departe reconstituirea "Reconstituirii", exploatând punerea în oglindă chiar şi când aceasta nu e relevantă. De pildă, văd necesitatea (recontextualizantă i-aş spune) secvenţelor cu pelicula de propagandă difuzată într-o sală, când plină, când goală, dar nu şi pe aceea a celor cu cameramanul care reface, cu camera în mână, traseele şi unghiurile folosite atunci. Mai mult, sunt de acord cu poziţia lui Stelian Tănase, care obiecta la plasarea lui Alex Gallis, fiul unuia dintre "jefuitori" în poziţie de raissonneur. Părerea lui este că jaful nu a avut niciodată loc şi deduce această concluzie din studiul arhivelor securităţii. Bon, îl vezi citind tone de documente, dar el, ca personaj, nu furnizează argumente în acest sens, ci doar testimonialul tipic. Or, timpul acordat lui nu e proporţional justificat în raport cu această contribuţie. Regizorul a explicat că l-a inserat pentru că părerea lui coincidea cu cea a rudelor celor executaţi, dar argumentul nu mi se pare convingător. Dar acestea sunt defecte minore într-un documentar major. Sunt absolut de acord cu afirmaţia lui Alex Leo Şerban cum că Marele Jaf Comunist este unul dintre cele mai inteligente filme româneşti.

Trecând la "conţinutul ideatic şi informaţional" al peliculei, din punct de vedere istoric ea spune răspicat lucruri care trebuiau spuse, "adevăruri de nişă" şi care sunt mult mai percutante în context. Faptul că "destalinizarea" României impusă de Moscova a fost una falsă, concretizată în epurarea evreilor din partid. E un fapt, vorba unui critic francez, cu adevărat "suprarealist", pentru că partidul comunist român în forma lui iniţială, infimă cât era, fusese pus pe picioare şi compus dintr-o majoritate evreiască. În al doilea rând, prin prisma deformantă a anilor ceauşişti, tânăra generaţie e convinsă că elita comunistă era formată din imbecili. Fals, demonstrează din nou filmul. Ideea de a folosi membri cu tradiţie în PC ca unelte de propagandă, determinându-i să se auto-învinuiască şi apoi fixându-le culpa pe peliculă, un mediu considerat pe atunci eminamente obiectiv e una suficient de ingenioasă pentru a fi demnă de angrenajul bine uns al propagandei naziste. Pe de altă parte, Reconstituirea e de o naivitate strigătoare la cer şi mă întreb - cum au făcut-o şi alţii, în speţă Mircea Toma - dacă spectatorii de la vremea aceea, care ştiau cât de cât ceva despre biografia personajelor (complet obturată de film), au putut să creadă ceva din ea. Faptul că unul dintre tâlhari ţinea cranii în casă şi că Igor Sevianu a mărturisit motivat doar de anchetatorul care i-a arătat armele sunt cel puţin nerealiste. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că, la vremea respectivă şi după, se desfăşurau şi aveau să se mai desfăşoare procese politice în mare secret. Făcându-l public pe acesta prin intermediul - trucat, fireşte - filmului, linişteai oarecum publicul, fixându-i în cap o paradigmă neabuzivă a procedurii poliţieneşti.

Şi acum, întrebarea definitivă: au comis cei şase jaful sau nu? Părerea mea, deşi e în contradicţie cu cea a lui Gh. Brătescu, amic cu doi dintre inculpaţi, este că nu. Aceşti oameni inteligenţi vedeau intensificarea persecuţiei evreilor şi eşecul regimului care aluneca ferm înspre teroare de a-şi ţine promisiunile. Şi-au exprimat deschis frustrările şi dezamăgirile, iar mie mi se pare că transformarea lor în ţapi ispăşitori a început când şi-au pierdut slujbele. De ce şi în ce context, filmul nu spune, ceea ce mi se pare o lacună semnificativă. Şomeri fiind, cei şase, dintre care câţiva aveau şi copii de întreţinut, puteau fi plauzibil suspectaţi de a comite un jaf. Care, la rândul său, e un delict privit cu dispreţ şi ultimul la care te-ai putea aştepta să capete conotaţii politice. Dar nu şi în contextul de atunci, când Banca de Stat era unică şi furând de la ea, furai de la tovarăşi, semenii tăi şi colegii tăi întru propăşirea comunismului glorios. Comiterea unui astfel de act capitalist echivala cu o renegare a comunismului. Aşa că mi se pare neplauzibil ca nişte oameni cultivaţi, care ştiau că nu pot cheltui banii fără a fi prinşi, să rişte totul pentru un act care nu le putea aduce nimic bun.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara