Ana Blandiana: Orologiul fără ore, Ed. Humanitas, 2016, 120 p.

Sub ondulaţiile unor varii dispoziţii ale discursului liric, descoperim în ultimul volum al Anei Blandiana, în calitatea unui factor centralizator, subiectul identităţii proprii. Eul liric se caută pe sine, încercat de anxietatea confuziei cu Celălalt, realizînd riscul unei trădări ontologice.

Simţindu-se inoportun „socializată” chiar în cuprinsul intim al fiinţei, poeta caută o demarcaţie a acesteia: „Nu mă înlocui,/ Nu pune în locul meu/ Altă fiinţă/ Pe care s-o consideri tot eu/ Şi-n zadar/ S-o laşi să îmbrace cuvintele mele./ Fie-ţi milă de ele/ Dacă nu ţi-e milă de mine,/ Nu mă obliga să dispar/ În faţa unei străine/ Care-mi poartă numele/ Fără ruşine,/ Fără să mă imite măcar/ Ca şi cum/ Nu m-ar fi cunoscut niciodată./ Nu încerca să pretinzi/ Că sunt eu, dar schimbată,/ Nu mă umili/ Ştergîndu-mă din oglinzi/ Lăsîndu-mă doar în fotografii” (Din oglinzi). Resortul unei asemenea înfrigurate meditaţii e misterul care o conduce pe autoare ca şi cum ar ţine-o de mînă, protectorimperativ, împotriva căruia ar fi inutilă orice împotrivire: „Mereu condusă/ Spre ceva ce nu înţeleg întrutotul,/ Condusă firesc? Ca şi cum aş fi ţinută de mînă? De o forţă despre care nu ştiu/ Decît că îmi este stăpînă/ Şi nu are rost să mă împotrivesc.// Nu înţeleg/ Nici de ce,/ Nici spre ce/ Sunt purtată./ Pătrund în mister, dar misterul rămîne întreg,/ Simt doar că nu pentru întîia dată/ Descopăr urmele pe care merg” (Mereu condusă). Atitudinea fiinţei singular-plurală nu e una unitară. Dacă iniţial aceasta părea ofuscată de supoziţia unor similitudini, ce ar atenta la noţiunea individuaţiei, ajunge la momente în care cedează cu magnanimitate analogiei cu semenii, precum unei comunicări empatice: „La început/ Mi se părea insultă/ Ideea însăşi a asemănării, (…) Acum/ Aş vrea să seamăn cu cineva/ Sau să-mi semene” (Asemănare). Alteori poeta acceptă o formulă ambiguă. Recunoscîndu-şi polivalenţa precum un dat obiectiv, se simte atrasă de relaţia cu feţele pe care şi le descoperă în sine ca de un joc. Se visează sub unghiul a mai multor personaje care o compun, aşteptînd să adoarmă spre a realiza senzaţia visului în vis. Ludicul oniric pare nelimitat: „Nu mă visez decît pe mine./ Deşi sunt mai multe personaje/ Care se înspăimîntă între ele,/ Eu ştiu că sunt tot eu, cea gata oricînd să se viseze pe sine. (…) Ce joc minunat de-a mine însămi!” (Ş. a. m. d.). Dar juisarea de moment nu împiedică reapariţia angoasei incognoscibilului: „Dar dacă totul ar fi doar un joc/ În care el se face că trece/ Eu mă fac că rămîn,/ Dar el rămîne pe loc/ În timp ce eu lunec/ După vechea lui lege/ Sub cerul bătrîn. (…) Ba sunt, ba nu sunt, ba e joc, ba e vis/ Nu-nţeleg nici ce-a fost, nici ce, poate, urmează” (Un joc). O consolare: fantasticul amestec de regnuri oferit de natură. Gheparzii sînt declasaţi în pisici, frunzele roşii planează aidoma unor păsări, biserica seamănă cu un animal închis într-o cuşcă disproporţionat de mare, chiar îngerii nu sînt decît nişte schiţe neterminate ale plantelor. Fondul unor astfel de tatonări ale unităţii emoţional-conceptuale a omului îl reprezintă mitul primordialităţii, răsfrîngere a Unului divin: „Unu,/ Cifră supremă şi singură:/ Bărbat şi femeie,/ Un eu/ Stăpînind împreună/ Lumea de bărbaţi şi femei/ Separaţi, neînstare/ Să recompună un chip.” (Unu). Platon menţionează acest mit originar în Banchetul. Gnosticii celebrau androginia paradiziacă precum o stare ce se cuvine recîştigată în perspectiva eshatologică. Dacă Adam reunea iniţial ambele sexe, potrivit unei mai vechi tradiţii bărbatul şi femeia aveau un singur trup pe care Domnul l-a scindat, dăruind fiecărei făpturi un spate. Imaginea biblică, la rîndu-i, consună cu androginia, femeia derivînd din coasta lui Adam. În prezent omenirea îndură efectele deprimante ale separaţiei genitale, aspirînd subiacent la Întregul iniţial: „Numai fragmente, fărîme, cioburi, nisip,/ Neputînd să se lege,/ Să se închege, bărbaţi şi femei,/ Singurătăţi neîntrege/ care se reproduce atît de ades,/ Spre deosebire de tine,/ Stăpîne,/ Cel rămas unic şi solitar” (ibidem). Acesta e mesajul profund al cărţii în cauză cu aparenţa unor pagini de confesiuni disparate: căutarea în cele din urmă a unei condiţii existenţiale dincolo de cea auctorială, dincolo de cea a individului mundan, în aşteptarea unei redempţiuni în absolut.