Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Aşteptându-l pe Beckett de Liviu Maliţa

Observaţia Mirei Iosif, din 1980, despre contratimpul receptării lui Samuel Beckett în România se verifică şi astăzi. Atunci era vorba despre întârzierea cu care piesele marelui irlandez au văzut luminile rampei pe scenele noastre, la decenii bune după ce au fost publicate în original, dar şi mult după ce numeroase pastişe autohtone invadaseră deja piaţa. Regizorul David Esrig, al cărui spectacol cu Aşteptându-l pe Godot fusese interzis înaintea premierei, în chiar anul în care Beckett lua Premiul Nobel pentru Literatură ş1969ţ, a rezumat ulterior explicaţiile posibile într-o formulă memorabilă: "Godot nu este o piesă pentru dictatori".

În 2007 (rezonabil mi s-ar părea să ascundem faptul că abia acum), a fost corectată o altă "aberaţie" a culturii române. Două doamne, Florica Ichim şi Andreea Dumitru, au editat în seria "Dramaturgi de azi" de la Fundaţia culturală "Camil Petrescu" o primă ediţie Teatru de Samuel Beckett, în excelenta traducere a Ancăi Măniuţiu. Până aici, nimeni nu părea să se îngrijoreze că acest autor lipsea din rafturile bibliotecii româneşti.
Desigur, Beckett nu este un necunoscut în România. A fost jucat în câteva rânduri, este predat în şcoli şi facultăţi, este citat bibliografic. A fost chiar tradus. De altfel, dintre cele şase piese antologate în ediţia de faţă, doar una, Catastrophe/ Catastrofă, apare acum pentru prima dată în limba română. Celelalte cinci (Ce zile frumoase, Joc, Nu eu, Atunci şi Improvizaţie la Ohio) fuseseră publicate, în altă traducere, între 1965 şi 1985, în revista "Secolul 20". Confruntat cu faima crescândă a autorului, regimul comunist acceptase acest compromis.

Vigilenţa cenzurii slăbea oportun ori de câte ori contextul politic internaţional sau interese conjuncturale o pretindeau. Spectacolul lui Esrig a fost interzis, dar piesa a apărut în volum, în 1970, în traducerea lui Gellu Naum. Exigenţele erau diferite: unele texte puteau fi publicate, dar nu puteau fi jucate. Altele puteau apărea în revistă, dar nu şi între coperţile unei cărţi. Prin metode diferite, se încerca limitarea la maximum a audienţei, reducerea impactului şi efasarea autorilor indezirabili, atunci când interdicţia absolută trebuia evitată.
După 1989, lucrurile nu au stat cu mult mai bine. Editura Univers a publicat, în 1990, în traducerea Gabrielei şi a lui Constantin Abăluţă, un volum de proză Beckett, iar, peste exact un deceniu, Ştefana Pop-Curşeu a tradus, pentru "Biblioteca Apostrof", Sfârşit de partidă. Beckett nu mai este acum victima unui regim politic nefast. El se înscrie aproape "firesc" pe lista scriitorilor clasici universali şi naţionali, care nu beneficiază, la noi, de traduceri complete sau ediţii critice. Cultura română continuă să ignore nonşalant această lipsă, gravă oriunde altundeva.

Nu doar lunga aşteptare face din prezenta ediţie o carte-eveniment. Ea impune prin calităţi intrinsece. Realizată după "vechiul stil", cum ar spune Winnie, traducerea impresionează prin rigoare, grijă pentru detaliu, acribie. Anca Măniuţiu este un traducător încercat, care are toate calificările, la superlativ: a beneficiat de mai multe stagii de pregătire în Franţa şi Belgia, a tradus peste zece volume de autor, printre care Adolfo Bioy Casares, Peter Brook, Emmanuel Lévinas sau Robert Cohen, şi aproape 100 de studii şi articole, din şi în limba română, publicate în ţară şi în străinătate, precum şi texte pentru scenă şi reprezentare.

Filolog prin formaţie (are toate competenţele de cunoaştere a limbilor din care traduce), Anca Măniuţiu este şi un fin teatrolog, specialist în istoria teatrului secolului XX, competenţă pe care a demonstrat-o în cele trei cărţi despre Michel de Ghelderode, în cursurile sale academice de poetici regizorale, precum şi în valoroase studii de teatru.

Formaţia de filolog este vizibilă şi din felul cum şi-a conceput ediţia. Traducerea propriu-zisă este erudit încadrată de un studiu introductiv, semnat de Ştefana Pop-Curşeu, care îmbină spiritul sintetic cu exegeza, de o notă a traducătorului şi de o postfaţă, în care Ion Cazaban prezintă viziunile regizorale româneşti asupra lui Beckett. Ediţia Teatru devine, astfel, o carte completă, care, pe de o parte, redă textul într-un limbaj şi o sensibilitate specifice actualităţii, iar, pe de alta, reface contextul scriiturii şi al punerii în scenă al pieselor traduse. Preţioasele note interne de istorie literară şi teatrală, ce atestă spiritul enciclopedic al traducătoarei, fac din carte o ediţie critică sui generis.

Anvergura şi complexitatea întreprinderii sunt etalate de Anca Măniuţiu însăşi, în "nota traducătorului", intitulată Literalitate şi elipsă, termeni antitetici prin care autoarea defineşte particularitatea stilului beckettian. Textul este un metadiscurs, în care problemele specifice ridicate de traducerea teatrului lui Beckett în română alcătuiesc premisele unui mic tratat de traductologie.

La un prim nivel, orice traducere ridică probleme de tehnică. S-a impus, în cazul de faţă, chestiunea referenţialităţii. Discursul nud, din care lipseşte orice referenţialitate imediată, pe de o parte, ca şi, pe de alta, referenţialitatea absolută a textelor beckettiene, care acuză, de fiecare dată, o situaţie fundamentală a omului în lume, implicau riscul metaforizării excesive. Evitându-l programatic, traducerea Ancăi Măniuţiu se remarcă prin credibilitatea şi acurateţea rostirii, prin spiritul viu, dar şi scenic al limbii folosite.

Actul traducerii are, apoi, propria etică. În cazul lui Beckett, a cărui operă este scrisă atât în engleză, cât şi în franceză, aceasta presupunea respectarea cu rigoare, chiar pentru părţile obscure sau dificile, a uneia şi aceleiaşi ediţii şi refuzul combinării variantelor. În speţă, apelul la versiunea franceză, acolo unde originalul englez opunea rezistenţă, ar fi putut simplifica munca traducătoarei, dar ar fi trădat, cu siguranţă, ceva din adevărul profund al textului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum observă Melvin Friedman, diferenţa care desparte operele lui Beckett scrise în engleză de cele scrise în franceză este atât de mare, încât, deşi aparţin aceluiaşi autor, par a prezenta două mentalităţi literare distincte: "Uşurătatea primelor evocă pe Swift, Sterne şi Joyce, în timp ce tonul mai sumbru al celorlalte aminteşte de Dostoievski, Kafka şi existenţialiştii francezi". Confruntând, la rândul ei, cele două versiuni, engleză şi franceză, ale aceluiaşi text, Anca Măniuţiu are o intuiţie similară: Beckett semnează, de fapt, două scrieri complementare, care reprezintă nişte falşi gemeni lingvistici, bi-vitelini. Ele se luminează reciproc, fără a se putea, totuşi, substitui.

O bună traducere este, totodată, o hermeneutică în act. După cum singură mărturiseşte, Anca Măniuţiu s-a supus ea însăşi unei duble asceze.

Pe de o parte, o muncă asiduă de descifrare a misterului textului.

Pe de alta, după, uneori, sute de încercări de revelaţie a sensului, un şi mai concentrat efort de căutare a cuvântului potrivit, care să îl redea, fără a trăda ritmul sau respiraţia frazei, respectând întocmai "variaţiile melodice", laitmotivele sau sincopele, dezvoltarea sau concentrarea unei teme. Toate acestea în situaţia unei opere în care până şi punctuaţia devine capitală: "eludarea sau adăugarea unor semne de punctuaţie după bunul plac al traducătorului, avertizează Anca Măniuţiu, echivalează cu ignorarea ritmului şi logicii beckettiene, segmentând discursul, stopând în mod arbitrar fluiditatea frazei sau, dimpotrivă, introducând continuitate acolo unde ea nu există".

Recriptarea sensului revelat, pentru a putea fi comunicat unui nou public (românesc, în cazul nostru), presupunea evitarea unei capacane: "să nu fie mai ambiguu decât originalul, dar nici mai explicit". Traducătorul versat, şi Anca Măniuţiu a trecut cu brio această probă, are grijă să nu obnubileze un sens evident în original, dar nici să nu dezvăluie interpretând.

Privită prin prisma tuturor acestor condiţionări, traducerea de faţă este una etalon. Iar dacă este adevărat că exigenţa unei culturi autentice pretinde ca orice traducere a unui mare scriitor să fie reluată măcar o dată la 50 de ani, atunci se poate spune că, pentru cultura română, Anca Măniuţiu a dat Beckett-ul primei jumătăţi de secol din mileniul trei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara