Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Atitudine impardonabilă de Marina Constantinescu

Faptul că sîntem în ceea ce se numeşte „Anul Caragiale” ar trebui să ne provoace spiritual. Cred.

Ar trebui să ne incite la o analiză a operei acestui fabulos observator şi, implicit, la o relaţie cu timpul şi cu noi înşine. Ar trebui să ne scoată din comodităţi şi inerţii şi să ne trimită spre chestiuni serioase, durabile, spre o minuţioasă cercetare a textelor lui, spre discuţii aplicate, pe probleme şi problematici. Ar trebui, mă gîndesc, să ne trezim cu o stare normală de a căuta să înţelegem un mare scriitor, un personaj al timpului său şi al nostru, o personalitate controversată, care a ales să plece la Berlin, cam fără să mai privească înapoi. Caragiale şi-a anulat spaţiul românesc în care a trăit cu ochi magici, ochi care pot jongla fantastic cu „a privi” şi „a vedea”. A ales să plece rupînd legătura cu limba în care a fost Maestru. Fiecare pagină din piese, din momente, din schiţe, din nuvele, din periodice, din publicistică este o construcţie miraculoasă şi simplă în jurul cuvîntului. Uneori, dincolo de fraze scurte sînt hohote de rîs. Alteori, cîmpuri de meditaţie. Infinite tăceri. Nelinişti. Tristeţi.
Ce vreau să spun. Înţeleg „Anul Caragiale” ca pe un moment serios, ca pe un interval al unor citiri, recitiri, re-interpretări, anul unor re-publicări elegante, al apariţiilor unor studii serioase asupra operei lui. Mă tem să nu fie un an al bifării de acţiune şi de acţiuni festiviste, goale de conţinut, doar fiindcă ar exista, cumva, presiunea sărbătorii cu orice preţ. Asta ne-ar aduce în lumină, iarăşi, neputinţa şi derizoriul cu care aproape că nici nu mai simţim nevoia de dispută. Ar aduce o capitulare culturală. Am rata, din nou, şansa de a ne deplasa în sensul valorilor, poposind în dimensiunea universului lor. Consistenţa operei lui Caragiale rămîne, însă, intangibilă orice am face sau nu am face în anul acesta. Exerciţiul pe care l-am descifrat în ideea de „Anul Caragiale” mi s-a părut a fi acela legat de uitare. Nu uitarea unui clasic, ci uitarea de noi. Scrierile lui sînt jocuri cu mii de oglinzi fascinate să prindă fragmente de imagini, de chipuri, schiţe şi portrete, de tăcute sau ludice ipostaze ale fiinţei noastre în tot felul de situaţii mai mult sau mai puţin spectaculoase. În acele gesturi şi reacţii de fiecare zi pe care el, Caragiale, le-a văzut, poate, altfel. Sau aşa cum au fost şi cum sînt.
Lumea teatrală se agită şi ea cu proiecte, cu puneri în scenă care anunţă citiri „noi”. Deocamdată, din ceea ce am reuşit să văd, mă opresc şi încă mă gîndesc la cum l-a simţit Alexandru Dabija pe Caragiale în O scrisoare pierdută la Teatrul de Comedie, la subtilitatea şi concreteţea unor interpretări inubliabile ca cele ale lui Marcel Iureş în Caţavencu, ale Dorinei Chiriac într-un fel de bufon-martorcomentator în Cetăţeanul turmentat, la precizia extraordinară a lui Valentin Teodosiu în Trahanache, la energia lui... în Farfuridi. Sau la forţa, din punctul meu de vedere, din O noapte furtunoasă de la Teatrul Naţional din Iaşi, ridicînd un spectacol-eseu exact pe tema fundamentală a piesei: vanitatea. Mă gîndesc la construcţia, gîndul şi simţurile lui Silviu Purcărete din „D’ale carnavalului” de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, la aburul felinian al scenelor de la bal. Îmi amintesc luciditatea şi intuiţia critică ale lui Titu Maiorescu dintr- o afirmaţie în care a prins esenţa comediilor lui Caragiale care „au viaţa lor organică” şi care, deci, „vor avea şi puterea de a trăi”. Formidabil!...
Am cugetat destul dacă să scriu sau nu această pagină. Dacă ar fi de folos cuiva care îşi este suficient şi nu are, deşi atît de tînăr, îndoieli. Am luptat ca să găsesc tonul potrivit nu în legătură cu regizorul, ci acela în relaţie cu anvergura lui Caragiale şi a piesei lui. Este vorba despre „O noapte furtunoasă” întîmplată pe scena studio a Teatrului „Nottara”, în, să zicem, regia lui Alexandru Mîzgăreanu. Am decis să spun cîteva lucruri pentru că mă simt responsabilă de intrarea iute, prea iute, a acestui tînăr într-un circuit cu care nu are, pentru moment, legătură. În 2008, i-am văzut spectacolul de licenţă cu „Fool for love” de Sam Shepard. M-a tuşat nu atît relaţia cu textul, cît cea cu tinerii colegi de la actorie, din UNATC. Am descoperit un limbaj pe care încercau să şi-l acordeze ca generaţie. Era un flux care circula corect. Pe urmă, a fost un spectacol delicat cu Romanţioşii, realizat în interiorul proiectului „Comedia ţine la tine”. Aceeaşi comunicare armonioasă cu colegii tineri absolvenţi. Chiar dacă nu am întîlnit anvergura de la Romanţioşii lui Vlad Massaci, făcut tot la Teatrul de Comedie cu tineri absolvenţi, şi spuma ludicului cu totul extraordinar, am apreciat o curăţenie a discursului, a căutării, a unui lucru minuţios, de laborator. Asta nu e foarte des, iar regizori apar rar, foarte rar. Am crezut că merită să-l aduc în atenţie, să fie ţinut minte cumva, am pledat pentru continuarea vieţii Romanţio- şilor şi preluarea lui la „Nottara”, i-am vorbit lui Paul Chiribuţă despre un potenţial atunci cînd căuta un tînăr serios care să fie managerul proiectului său „Opera prima”. Nu peste multă vreme, două semne mici mi-au atras precauţia: cel dintîi – modalitatea excesivă şi nepoliticoasă cu care şi-a promovat propriile spectacole în proiectul mai sus amintit. Lipsa generozităţii şi a fair-play-ului la început de drum nu sună confortabil. Pe urmă, spectacolul Gunoierul de Mimi Brănescu, făcut la Teatrul de Stat din Arad. Am amuţit copleşită de ruşine. Ceva ce zburda în afara profesionalismului. Această montare nu se regăseşte în cv-ul, altfel extrem de dinamic, al tînărului regizor... În breasla noastră, folclorul are mare impact.. Mulţi din jur nu au văzut, atunci cînd îl promovau pe Mîzgăreanu, nici un spectacol! La Naţional a fost invitat să pună Purificare! a lui Zelenka pentru că a fost asistentul de regie al lui Dabija la Un duel. La Odeon a fost chemat pentru că a pus în scenă la Naţional şi tot aşa, pe principiul acesta păgubos, s-a dus un soi de faimă fără mult temei. Funcţionarii de la Metropolis, un spectacol după Cehov, cu o distribuţie mixtă – actori importanţi şi tineri absolvenţi – a fost, pentru mine, al doilea semnal de alarmă: Mîzgăreanu nu ştie şi nu poate să lucreze cu actori profesionişti. Nu îi poate coordona, nu are resurse culturale şi de meserie cu care să-i stimuleze. Aşa predomină un aer de şcoală în spectacolele lui, fără o legătură semnificativă cu textul pe care, nu ştiu cum, decide să-l aleagă. Pentru că nu are nimic de comunicat. Pentru că poate de Arthur Kopit de la Odeon m-a lăsat mască. O aiureală fără margini, fără sens, un kitsch de la cap la coadă în care îmi venea greu să recunosc cîţiva dintre actorii cu care lucrează, să spunem, Dabija. La teatrul radiofonic s-ar fi mizat, măcar, pe coerenţa textului rostit, pe cuvînt, pe voci. La Odeon, nu am înţeles nimic, nimic, din nici un punct de vedere. Ca şi la ARCUB, la Cabina artistelor. Aici voi reveni. Înşir teatrele la care a poposit acest Mîzgăreanu: Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul „Nottara”, Teatrul Metropolis, ARCUB. Nici unul dintre marii noştri regizori – şi, vai, numărul lor nu sporeşte mai deloc – sau nici unul dintre regizorii de pe un val sau altul nu poate să se bucure de această enumerare. Nici Purcărete, nici Dabija, nici Goga, nici Massaci, nici, nici...
O noapte furtunoasă de la „Nottara” este o demonstraţie tristă a inculturii. A atitudinii impardonabile faţă de text, de scenograf – mă întreb cine poate să fie Alexandra Boerescu, cea care semnează realizarea unor costume împotriva actului teatral, încălcînd orice regulă minimă a acestei meserii – faţă de actori, pe care eu îi respect, faţă de teatru. O copleşitoare pledoarie, valabilă astăzi, a reuşitei prostiei şi tupeului. Este o sumă de „citate”, de false găselniţe, de încîntări pe ceva derizoriu şi nesubstanţial ca „Veta e nimfomană”, „Jupînul e impotent”, Spiridon este omorît de un complot mîrşav, Rică Venturiano este un bătrîn obsedat care face amor cu Veta în baia căminului conjugal. Nu vreau să continui pentru că aş participa la blasfemie. Un urlet general, un haos desfăşurat fără nici un fel de măsură şi fără nici cea mai mică dorinţă de a găsi o idee nouă, valabilă din studiul personal, din propria citire şi frămîntare faţă de Caragiale, faţă de temele şi personajele lui, din acestă piesă, din universul lui, care, pentru Mîzgăreanu nu există. Starea de năuceală mă urmăreşte, ca şi imaginile din Noaptea furtunoasă pusă la „Nottara” de Dan Micu, de Alexa Visarion la Odeon... un act de impostură care mă nelinişteşte profund şi dureros.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara