Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Atlas de comparatistică urbană de Cosmin Ciotloş


Apar, în ultima vreme, cărţi bune la Editura Art. Că atenţia care li se acordă nu e totdeauna direct proporţională cu gradul lor de interes, e lucru sigur. Asupra publicului, judecat global, fără nuanţă, nu mă pronunţ. E treabă de sociolog. Sau de promoter. Dar ce se întâmplă cu comentatorii avizaţi? Cum se justifică tăcerea lor ? Bineînţeles că excesul de zel teoretic îi descurajează adeseori pe aceştia, în ipostaza lor de cititori, dar nu cred că întreaga problemă trebuie pusă pe seama unui simplu fapt de stil. Până la urmă, nici unul dintre cei care fac acum gazetărie culturală nu s-a născut alaltăieri şi n-a învăţat să citească ieri. Mă tem că e vorba mai degrabă de un păgubos instinct de conservare. Cui îi convine să-şi pună cu una, cu două pielea la bătaie? Discutarea unei cărţi serioase presupune ori competenţă (măcar atâta cât lectura să nu se rezume la o sumă de mirări în faţa noului) ori o eficace orientare logică (măcar atâta cât să separe la timp raţionamentele curate de acelea sofistice). La cazul fericit al întâlnirii celor două, nici nu îndrăznesc să mă gândesc. Nu spun că asemenea latenţe nu există în presa de la noi. Ci numai că, sub presiunea clişeelor populiste de ultimă oră, ele nu se prea manifestă.

Cunosc cel puţin două astfel de cărţi pe lângă care s-a trecut anul acesta cu ochii închişi. Una a apărut la Iaşi, sub îndrumarea unor tineri istorici, Andi Mihalache şi Alexandru Istrate, şi reprezintă o remarcabilă cercetare asupra romantismului de aici şi de aiurea (Romantism şi modernitate. Atitudini, reevaluări, polemici). Cealaltă, la care mă voi opri acum, se numeşte Oraşul şi literatura şi a fost publicată în colecţia Colocvii a sus amintitei Edituri Art. Alcătuită de Dumitru Chioaru, prefaţată de Paul Cornea, girată de ALGCR (Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România) şi punând alături semnături de cea mai bună calitate, aceasta ar fi meritat cu adevărat citită. Fie şi numai pentru plăcerea de a urmări câteva eseuri elegant imprevizibile sau de a amenda politicos alte câteva, mult mai conformiste decât ar fi fost necesar.

Sunt nu mai puţin de 26 de comunicări în Oraşul şi literatura, grupate în două secvenţe. Ce le separă e, cum bine remarcă Paul Cornea, anvergura investigaţiilor. Dacă în prima (Oraşul în literatură) se întâlnesc preponderent viziuni teoretice, problematizări comparatiste sau panorame istorice, cea de-a doua (Oraşe imaginare, oraşe reale) actualizează, particularizează şi exemplifică în mic modelele schiţate anterior. În termeni de discurs, diferenţa se stabileşte între sinteza aplicată şi comentariul de carte.

Nu e loc, din nefericire, pentru a le discuta pe toate. (Chiar şi numele semnatarilor ocupă destul spaţiu: Caius Dobrescu, Alexandra Crăciun, Ştefan Borbély, Laura Mesina, Mihai Ene, Rodica Ilie, Andrei Simuţ, Ilie Guţan, Mircea Martin, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuş pe de-o parte, şi Constantina Raveca Buleu, Anca Sîrghie, Ion Pop, Elena Prus, Alexandra Vrânceanu, Andrei Terian, Alice Popescu, Gabriela Duda, Anca-Elena Ştefan, Rodica Grigore, Iulia Micu, Corina Grüber, Dumitru Chioaru, Cornel Ungureanu, Ioan Radu Văcărescu pe de altă parte.) Dar în critica literară se poate opera, fără pierderi semnificative, şi pe secţiuni. Adică, prin forţa lucrurilor, incomplet.

O spune de altminteri, printre rânduri, şi Caius Dobrescu, atunci când motivează, cu precizie carteziană, sensul unei asemenea cărţi: "Altfel spus, miturile urbane - care reprezintă în sine subiectul de studiu al unei antropologii culturale care înţelege să-şi asume şi alte responsabilităţi cognitive decât cele de a studia societăţile arhaice sau Ťorganiceť - sunt generate tot mai mult nu atât de cultura populară, de folclorul urban Ťspontanť, cât de pătrunderea în imaginarul colectiv al personajelor, situaţiilor, simbolurilor literaturii de ficţiune produse de autori profesionalizaţi. În opinia mea, reflecţia asupra modului în care literatura - ca fenomen cultural istoric - este implicată în configurarea şi reconfigurarea identităţii mito-poetice a marilor oraşe reprezintă un obiect de cercetare legitim şi predilect pentru literatura comparată. În acest mod, literatura comparată răspunde şi responsabilităţilor interdisciplinare stabilite de la început prin condiţia ei. Pentru că analiza acestei dinamici imaginare a constituirii unei mitologii sau a unei configuraţii identitare fantasmatice poate reprezenta o contribuţie distinctă la înţelegerea istoriei urbane înseşi." (pag. 14)

În ce are mai bun, studiul lui Caius Dobrescu se apropie nu o dată de viziunea detaşat politizată a lui Pascale Casanova dintr-o carte ca Republica mondială a literelor. De pildă atunci când anulează rivalitatea orgolioasă cu care filologii de cursă lungă privesc ascensiunea mediatică. Nu e vorba numai de înlocuirea unui tip de mimesis, spune Caius Dobrescu, întotdeauna cu analogiile la el. Ca şi turismul, imaginea e o formă de experimentare şi de verificare a unor date acumulate, în primă instanţă, cultural. A vizita Atena sau a urmări un documentar despre Atena sunt lucruri, omeneşte vorbind, comparabile. Care decurg, laolaltă, dintr-o imagine prealabilă, intens mitizată, asupra acestui polis elin. Dacă faţă de aceste consideraţii n-am nici o rezervă, în schimb în ceea ce priveşte paralelismul dintre romanul polifonic (aşa cum l-a definit Bahtin) şi marele oraş, am tendinţa să fiu sceptic. Cele două au destule în comun, e drept, începând cu aparenţa difuză şi sfârşind cu structurarea coerentă. Dar, departe de a se opri aici, Caius Dobrescu vrea cu tot dinadinsul să argumenteze o metaforă. Ceea ce nu-i iese atât bine cum i-ar fi ieşit simpla ei enunţare.

Tot foarte interesant e şi eseul lui Ştefan Borbély, Percepţii ale oraşului funest în Antichitatea greacă. Cinicii (de felul lui Diogene sau, aş adăuga eu, Timon) sau pur şi simplu marginalii (ca Euripide) oferă, prin criticismul lor constant, reversul medaliei strălucitoare prin care ne-am obişnuit să ne reprezentăm clasicitatea ateniană. Nici democraţia, ca garant al acestei proiecţii senine, nu e cruţată: "În acest context, democraţia devine o concesie disciplinară făcută celor ce pătrund în polis venind din afară, pentru a spori numărul de locuitori, cu precădere din spaţiul gospodăriilor libere din imediata proximitate geografică a cetăţii. Aceşti oameni nu au putere efectivă, nu deţin nici averi însemnate care să le faciliteze ascensiunea simbolică rapidă în cetate, nu au, în mod firesc, nici prestigiu - calitate diafană care se obţine doar prin participare politică -, dar vin cu altceva, tulburător şi frust, ca orice biologie care nu poate fi subestimată: au număr, sunt foarte numeroşi, practic de neoprit. Ceea ce exprimă, în ultimă instanţă, şi aversiunea celor din interiorul zidurilor faţă de acest puhoi uman lipsit de stil, dar foarte activ, trudnic până la neodihnă şi revendicativ." (pag. 31)

Însăşi viziunea lui Borbély e, în paragraful acesta, narativ apocaliptică, ceea ce face eseul, ca ton, şi mai convingător. Păcat doar că, fiind foarte selectiv cu sursele, criticul clujean preferă să-şi sedimenteze o intuiţie, deşi are suficient material pentru a-şi construi, major, o arhitectură. E, oricum, de urmărit dacă mai încolo, în burgul medieval sau în oraşul modern contestatarii vor proveni din rândurile aceleiaşi aristocraţii a spiritului. Poate că, dac-ar fi înaintat, asemenea lui Sloterdijk, înspre o critică a raţiunii cinice, cele câteva pagini din Oraşul şi literatura ar fi devenit, ele însele, premise ale unei cărţi solide.

Mircea Martin trasează liniile directoare ale unei istorii a oraşului în poezia română. Câteva precizări sunt memorabile (cum ar fi saltul peste literatura târgurilor de provincie, prea partizană în negativismul ei sau identificarea tentaţiilor ruralului la câţiva citadini pursânge din anii '70) fără nici un alt comentariu. Încercarea lui Romulus Bucur de duce proiectul lui Mircea Martin un pas mai în faţă, incluzând adică gruparea optzecistă, e destul de neconcludentă. Realmente puternic în poezie (după cum o dovedeşte din plin o recentă antologie de la Aula), Bucur e însă destul de anemic în subiectivismul critic pe care-l exersează aici.

Lucid până la vibraţia frazei, Andrei Terian pledează în apărarea unei afirmaţii imprudente a lui Nabokov. Dacă autorul Lolitei nu se sfia să enumere un roman de Andrei Belîi între primele patru ale secolului trecut, criticul sibian nu se dă înapoi de la a căuta dreptatea dedesubtul acestei retorici paradoxale. Despre Ion Pop radiografiind Parisul lui Ilarie Voronca nu cred că mai e nimic de spus. Specialistul are întotdeauna ultimul cuvânt.

Sub aşteptări mi se pare însă Cornel Ungureanu, atunci când confundă, intenţionat şi repetitiv, tema cu pretextul. Într-o carte intitulată, mă văd nevoit să repet, Oraşul şi literatura, acesta publică, simultan, o descriere a Nădlacului, un necrolog în memoria lui Ondrej Stefanko şi o suită de consideraţii despre centru şi margine într-o utopică Europă fără graniţe. Mă feresc să mai citez.

Cum sugeram la început, în răspăr cu trendul, anul acesta s-a publicat, la Editura Art, un foarte bun atlas urban. Unul singur, realizat de o meritorie echipă de comparatişti.