Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Atmosferă de austeritate de Elena Zottoviceanu


Deschiderea stagiunii la Operă", chiar cuvintele acestea sugerează ceva sărbătoresc, freamătul evenimentului artistic şi monden, un spectacol atrăgător pe scenă şi în sală; dar anul acesta prima seară de operă a avut mai degrabă o atmosferă de austeritate: s-a cântat "Werther" de Jules Massenet (care nu s-a mai auzit la noi de multe decenii) prezentată sub formă de concert, fără magia spectacolului în faţa unei săli nu prea pline. Se pare că a fost o soluţie de compromis dictată de necesitatea de a onora într-un fel un contract moştenit de Direcţia actuală a teatrului. După înţeleapta zicală care în jargonul culiselor sună "ai "Werther" pui "Werther", nu ai "Werther", nu pui "Werther"" s-a ales din motive financiare această formulă, urmând ca atunci când teatrul va avea în schemă "rara avis", un tenor pentru Werther să se monteze în jurul său spectacolul. Totuşi nu cred că momentul cel mai potrivit era tocmai deschiderea stagiunii, producţia aceasta putând fi înfăţişată publicului oricând, mai târziu.

Oricum am ascultat-o cu interes, cu atât mai mult cu cât pentru rolul principal a fost invitată o vedetă a Operei din Viena, tenorul hawaian Keith Ikaia-Purdy, deţinătorul unei cărţi de vizită fulminante. Şi totuşi, chiar dacă performanţa sa "sportivă" poate să impresioneze, pe mine nu m-a convins. Este un cântăreţ experimentat, cu mijloace vocale importante ce răspund solicitărilor mari ale partiturii, dar le foloseşte nediferenţiat, tot timpul în forţă, or, esenţa muzicii lui Massenet stă tocmai în capacitatea ei de a surprinde cele mai fine nuanţe ale trăirilor eroilor săi. A fost el Werther? Massenet obişnuia ca la apariţia unui personaj să-i atribuie o arie-portret: Werther intră în scenă cu cuvintele "Je ne sais si je rêve" şi ascultându-l te întrebai, parafrazând un vers: "Unde ne este visătorul?" Eroul său nu a avut nimic din poetul romantic obsedat de iubire, părea mai degrabă un tânăr furios privind înapoi cu mânie.

Nici cu partenera sa Charlotte nu s-a creat o comunicare emoţională, fiecare urmându-şi drumul propriu - el prea vehement - ea prea detaşată. Oana Andra, temperament scenic prin excelenţă, a fost, poate, stânjenită de postura concertistică, ceea ce ar explica o oarecare lipsă de implicare; doar în actul III, cu aria scrisorilor, a ajuns la acea vibraţie ce încălzeşte muzica. Vocal a fost impecabilă, desfăşurând cu eleganţă liniile prelungi, flexibile, proprii lui Massenet, avantajată de egalitatea pe toată întinderea a glasului ei frumos timbrat şi de luminozitatea acutului. Mihaela Stanciu s-a achitat cu acurateţe de partitura Sophiei dar am auzit-o şi în formă mai bună. Ştefan Ignat a făcut tot ce a putut pentru a da relief rolului ingrat al lui Albert, colorându-l însă puţin cam prea în "negru" - Albert este un burghez cumsecade, nu e Mefisto.

În alte roluri Horia Sandu - voce sonoră bine proiectată, Alexandru Agarici şi Paul Basacopol. Cam ezitant, corul de femei.

În fine, am remarcat cu satisfacţie excelenta pregătire a orchestrei de la care tânărul dirijor Cristian Orăşanu a obţinut o participare deosebit de bună: omogenitate, precizie, calitate sonoră. Păstrând echilibrul între voci şi simfonie, el a parcurs cu muzicalitate evoluţia texturii orchestrale de la transparenţa filigranată a primelor pagini la coloritul sumbru al finalului, într-o lectură sensibilă şi totodată bine controlată. Prestaţia lui ne lasă să întrevedem un foarte promiţător dirijor de operă şi o achiziţie de valoare pentru teatrul bucureştean.