Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Augustin Buzura – Feţele adevărului de Tudor Cristea

În tot ce a scris, de la povestiri şi romane la eseurile şi mărturisirile din Bloc-notes (1981) sau din A trăi, a scrie (2009), unde reia, alături de câteva interviuri, Teroarea iluziei, ampla convorbire cu Crisula Ştefănescu, realizată la München în 1989 şi publicată în 2004, dar şi Tentaţia risipirii, din 2003, Augustin Buzura (n. 22 sept. 1938, Berinţa, Maramureş, ca fiu al Anei, ţărancă, şi al lui Ilie Buzura, miner; studii de medicină cu specializarea în psihiatrie, dar opţiune pentru munca în presa literară şi, implicit, pentru literatură) este obsedat, ca şi eroii săi, de adevăr, considerând că a căuta şi a spune adevărul [...], a-l repeta cu încăpăţânare, la nesfârşit, până va fi auzit şi înţeles, în opere care răspund, ca tehnică, exigenţelor epocii, ar reprezenta datoria fundamentală a unui scriitor, rostul literaturii fiind, în acest sens, acela de a clădi un drum împotriva singurătăţii, agresivităţii şi ignoranţei (Bloc-notes). Obsesia aceasta o putem lesne sesiza atât la tânărul medic Mihai Bogdan, din Absenţii (1970), la ziaristul Dan Toma, din Feţele tăcerii (1974), la profesorul Cristian din Orgolii (1977), cât şi la tânărul muncitor Ştefan Pintea din Vocile nopţii (1980), la inginerul Helgomar David din Refugii (1984), la jurnalistul Adrian Coman din Drumul cenuşii (1988), dar şi la Matei Popa din Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), ba chiar şi la doctorul Cassian Robert, alter ego al autorului din Raport asupra singurătăţii (2009). Toţi aceştia alcătuiesc o familie de spirite care nu acceptă sub nicio formă compromisul în societate şi în sfera morală. Ei fac (oarecum ca eroii camilpetrescieni) din lupta lor împotriva răului un principiu al propriei existenţe, chiar dacă nu trăiesc întotdeauna în afara acestuia, asumându-şi partea de vină cu un soi de sentiment al propriei damnări. Iar faptul că lupta celor mai mulţi dintre ei se desfăşoară în condiţiile comunismului, l-a situat pe autor aproape de graniţa disidenţei şi, oricum, pe teritoriul unei tenace şi mereu reluate lupte cu cenzura. Luptă pe care nu ostoieşte s-o evoce în ultimii ani.

Prozatorul debutează, ca şi alţi reprezentanţi ai generaţiei sale, cu povestiri, pe care le include în volumele Capul Bunei Speranţe (1963, Colecţia Luceafărul a Editurii pentru Literatură) şi De ce zboară vulturul? (1966). Câteva bucăţi (Flori roşii, Licăr – cu o temă şi un personaj amintind de povestirile lui N. Velea – sau Plumb) sunt izbutite, dar departe de a prefigura anvergura romanelor. Dincolo de toate, ar fi de reţinut reacţia tânărului inginer Pintea din Plumb, care „aşa, deodată, simţi nevoia să vorbească, să vorbească mult”. Este ceea ce vor simţi toate personajele din romane, fie că va fi o vorbire în sine, fie lungi (şi nu o dată obositoare pentru cititor) monologuri sau dialoguri pline de consideraţii care ameninţă să transforme romanele în eseuri.

Aşa stând lucrurile, publicarea în 1970 a romanului Absenţii reprezintă, de fapt, momentul realei şi spectaculoasei afirmări a scriitorului. Apărut către finele micii perioade de „dezgheţ” ideologic, după sau, în acelaşi timp, cu câteva cărţi care marcau ieşirea decisă din schematismul realismului socialist, între care cel de-al doilea volum al Moromeţilor, Intrusul (1968), Animale bolnave (1968), Dicţionar onomastic (1969), ba chiar Princepele (1969), iar în 1970 insolitele Proze ale lui Alexandru George ori Matei Iliescu, de Radu Petrescu, romanul lui Augustin Buzura, îmbinând aspectul social cu cel psihologic şi ilustrând tipologia învinsului (învingătorii din romanele sale sunt mai ales impostori), obţine un imediat şi eclatant succes de critică. El se explică prin faptul că autorul său nu abordează nici o temă „mare”, ca Marin Preda, nici nu induce elemente parabolice, dar nici nu aboleşte, în exerciţii ludice ori livreşti, realitatea şi problemele ei mai mult sau mai puţin arzătoare. Dimpotrivă, pare a se situa în cel mai proaspăt şi mai acut prezent, printr-o viziune mai curând pesimistă decât critică, aducând, cu sau fără intenţie, elemente din existenţialism, din literatura absurdului şi din noul roman francez, fie printr-un joc al persoanelor întâi şi a treia, fie printr-un monolog fluctuant, încărcat de consideraţii diverse, digresiv şi, uneori, divagant şi printr-o anumită disoluţie epică. Eroul, tânărul doctor Mihai Bogdan, cercetător dedicat într-un (simbolic, în felul său) institut psihiatric, este un inadaptat bântuit de sentimentul ratării, care, într-o noapte a revelaţiilor, umedă şi noroioasă, în camera sordidă care-i ilustrează statutul social, încearcă să-şi înţeleagă condiţia. Problema e expusă, de fapt, în primele pagini, unde sunt schiţate şi personajele care-o ilustrează, alături de protagonist: prietenul său Nicolae, ironic (şi plastic) în exprimare şi, măcar în aparenţă, ceva mai pragmatic şi Şeful, „profesorul Poenaru, bazileul, părintele formal, veşnic al tuturor văzuţilor şi nevăzuţilor”. Profesorul e înfăţişat ca o nulitate încărcată de titluri şi distincţii îndoielnice, care-şi însuşeşte lucrările subordonaţilor (şi, în primul rând, pe ale lui Mihai Bogdan). Restul sunt detalieri, nuanţări, romanul abuzând, într-un fel, de speculaţii şi de un fel de eseism care domină întreaga proză a autorului, încărcând pagina şi îngreunând lectura. Plutind între real şi halucinaţie şi între trezie şi vis, Mihai Bogdan rememorează şi desface firul în patru, ironic şi autoironic, critic şi dezabuzat, încercând să-şi definească statutul într-o lume de conformism laş şi de carierism mediocru. Prietenul său Nicolae este, într-un fel, şi un soi de alter ego care nu ezită să-i pună-n faţă propria imagine conturată ironic: „Boala ta e că nu eşti Nixon, regina Angliei, Armstrong, Von Braun, Flemming, Marcuse, Sartre, The Beatels, Aristotel şi Hegel la un loc. Că eşti un simplu corist, în corul ONU, că zici după alţii!...Că n-ai descoperit tu bomba H... Că nu prea ştii ce suntem...Ce e cu specia noastră sper că te-ai lămurit, nu-ţi mai dă bătaie de cap. În realitate, vezi şi tu, nu se întâmplă nimic. Capitalismul şi socialismul vor mai continua o vreme să coexiste paşnic. Pământul se va învârti la fel de neinspirat în jurul soarelui, profesorul Poenaru va face zilnic mici pokeraşe, proştii se vor înfoia, ca de obicei, vor fi tari şi tărişori... Ei,şi?! Eu, de altfel, am o mare stimă şi invidie pentru proşti, adică pentru fericirea lor. Şi îi cultiv. Fără ei, uneori, nu se poate face un pas. Când şi-au însuşit ei un lucru, când au ajuns ei la o concluzie, abia atunci se poate merge mai departe. Ei sunt alfa şi omega. Ei nu au argumente, ci verdicte. Nu analizează, ci decid.” O a doua oglindă, de data aceasta necruţătoare, i-o aşază în faţă lui Mihai Bogdan, în lunga şi confuza sa noapte, vecinul său, bătrânul profesor Matei, un ratat conştient de condiţia lui, a cărui ceartă ionesciană cu soţia o aude prin uşa blocată dintre camerele lor şi care-l apostrofează, din când în când, prevestindu-i „domnului academician” viitorul destin, asemănător cu al său. Toate acestea grefate pe întrebarea obsesiv reluată, în variate forme: „Ce se întâmplă cu viaţa mea? De ce nu pot să cred că până acum am trăit cu adevărat? Şi de ce nu izbutesc să mă împac cu ideea că tot ce fac se cheamă viaţă, că aşa trebuie să fie?” Lipsa unui răspuns la asemenea întrebări, aglomerarea de imagini şi reflecţii negative, de un greu pesimism, ca şi simbolistica adiacentă (ploaie, noroi, melci, râme, murdărie, mlaştină, răceala sordidă a camerei, cobaii de la Institut, dintre care unul, cu care protagonistul dialoghează, poartă numele Temistocle etc.) i-au dus pe criticii momentului la apropierea eroului de Străinul lui Camus. În comentariul său din 17 iunie 1971 de la Radio Europa Liberă (reprodus în Unde scurte, Humanitas, 1990), Monica Lovinescu a pus lucrurile la punct, precizând că „absurditatea generală a existenţei la Camus n-are nimic a face cu absurditatea reală, dată, explicabilă din motive precis sociologice a lumii lui Buzura. (...) Meursault se comportă ca şi cum faptul însuşi de a fi în lume ar fi intolerabil, pe când pentru eroul lui Buzura nu este insuportabil decât faptul de a fi într-o anumită lume”. Drept care şi soluţia e diferită, iar autorul ne-o dezvăluie (după o reţetă camilpetresciană) în cel de-al doilea roman al său, Feţele tăcerii, din care aflăm, prin intermediul jurnalistului Dan Toma, că Mihai Bogdan, dezgustat de toată atmosfera din Institut şi sătul de a-i mai scrie şefului său materialele conferinţelor, s-a transferat ca medic într-un sat.

Ţintind, aşadar, realitatea sociomorală a prezentului, romanul oferea oficialităţii un dublu motiv de suspiciune, aşa că, imediat după lansarea celebrelor Teze din iulie 1971, el va fi pus pe lista neagră a cărţilor nocive şi retras din librării. Romanul următor, Feţele tăcerii, apărut în 1974, în urma unei lungi dispute cu cenzura (ale cărei urme se pot observa în text), are o soartă asemănătoare, fiind editat într-un tiraj aproape conspirativ (fapt pentru care a şi circulat în copii), fără a fi republicat până în 1990. Aceasta şi pentru că, la fel ca Absenţii (şi ca tot ce a scris Augustin Buzura) romanul încalcă, într-un fel, unul dintre punctele pactului nescris al reprezentării realităţii postbelice în literatură, anume acela de a limita critica la „obsedantul deceniu”, evitând extinderea ei asupra perioadei de după 1965.

În Feţele tăcerii coexistă două romane (la fel de incomode pentru epocă): unul al dramelor colectivizării forţate (şi, prin extensie, ale instaurării comunismului în România) şi altul al dezvăluirii adevărului acestora. Primul, mai consistent epic, fiind disipat în cel de-al doilea, îndelung reflexiv şi problematizant până la eseism. Prin izolarea lui, fără mari abateri (cel puţin la prima vedere) de la litera textului, s-a realizat, în 1991, în regia lui Nicolae Mărgineanu, filmul Undeva în Est, cu câteva interpretări care impun lecturii ulterioare a textului, precum cea a lui Dorel Vişan în rolul miliţianului Lupşe, ori a lui Călin Nemeş în cel al căpitanului Sterian, comandantul unei grupe de partizani anticomunişti din preajma satului transilvan de munte Arini. Diferenţa ar fi că filmul evidenţiază faptele, iar romanul problematizează intens (cu vagi adieri din stilul lui Malraux) asupra necesităţii de a releva adevărul şi sensul lor. Altminteri, drama familiei Măgureanu, ţăran situabil între Moromete şi azi uitatul Găvrila Ursului (din Setea lui Titus Popovici), proiectată peste cea a societăţii româneşti, rămâne, dincolo de toate nuanţările din roman, impresionantă şi, totodată, consistentă epic.

Obsedat de adevăr, Feţele tăcerii se constituie, în mare, ca un romananchetă. „Anchetatorul”, Dan Toma, jurnalist într-un oraş de provincie, este construit din acelaşi aluat cu protagonistul din Absenţii, trăind, ca şi acela, sentimentul inutilităţii faptelor şi chiar vieţii sale, într-o lume falsă, în care simulacrele iau locul adevărului, pentru care se consideră mereu că „nu e momentul”: „...ce se întâmplă cu mine? Ce să fac? Specia îşi vede de treabă, istoria la fel, Pământul şi soarele de asemenea, dar eu, eu, cu o viaţă unică, îngustă, ridicol de scurtă şi irepetabilă, ce mă fac? Căci nu e timp de pierdut.” În locul profesorului Poenaru de la Institut, la ziar se află redactorul-şef Lupan, omul compromisurilor, al convenienţelor, a cărui grijă e de a păstra aparenţele şi care-i refuză orice material serios, îndemnândul să scrie despre ospătarii care iau bacşiş şi reproşându-i că prea vede lucrurile în negru; iar în locul lui Nicolae se află colegul de redacţie Marian, deţinător (ironic-resemnat) al secretului de a vedea mereu partea luminoasă a lucrurilor: „ O, nu e mare secretul... Îmbată-te, e simplu. Scrie cu câteva coniace în cap, iar dacă eşti antialcoolic, ia câteva carbaxine. Sau fă mulţi copii. Nevastă-ta îţi va cere mereu bani, tu, intransigentul, curatul, purul, uşa catedralei de pe Athos, nu vei avea şi, uite, contemplând lista de datorii de pe masă, te va apuca aşa, din senin, optimismul. Nu te vei mai întreba ce scrii, ci cât scrii, or, asta e cu totul şi cu totul altceva.” Şi, mai departe: „Îţi vând soluţia mea: să n-ai prin apropiere alt Dumnezeu în afară de şeful direct, adică să scrii când îţi cere şi ce-ţi cere. Şi-aşa nu valorează doi bani opiniile tale!”

În mare, Dan Toma încearcă să reconstituie pe cont propriu şi să înţeleagă drama şi sensul schimbărilor impuse de comunism şi de comunişti în lumea satului românesc. Romanuldezbatere a fost, de fapt, soluţia prin care prozatorul a putut vorbi despre abuzurile şi chiar crimele comise de comunişti în procesul colectivizării satelor, în anii ‘50. Ba chiar şi despre lupta partizanilor din munţi, subiect aproape interzis (dacă nu era tratat, eventual, ca în Vânătoare de lupi, de Petru Dumitriu). Reconstituirea are loc după două decenii, cu „audierea” ambelor părţi, dar şi cu insistenţa asupra necesităţii dezvăluirii adevărului, care aduce întreaga dezbatere în cel mai acut prezent. Dan Toma încearcă să păstreze cumpăna înţelegerii dreaptă, ascultându-i, deopotrivă, pe Radu, tatăl concubinei sale, Melania, fost activist însărcinat cu înfăptuirea colectivizării în satul Arini şi cu stârpirea grupării de luptători conduse de Sterian, şi pe Carol, ultimul descendent al unei familii cu rădăcini străvechi, pe care Radu, mânat de dorinţa de ascensiune, în condiţiile oferite, a distrus-o. Pe scurt, Radu îi cere ajutorul „ginerelui” său, jurnalistul, în susţinerea unui proces impotriva lui Carol Măgureanu, pe care-l suspectează de incendierea casei sale, construite în satul Arini, după prematura lui pensionare (casa fiind un fel de simbol al dorinţei lui de integrare într-o lume pe care crede că a reîntemeiat-o). Din lungile (poate prea lungile) dialoguri dintre cei doi (care devin adesea monologuri ale fostului activist), dar şi din cele cu Carol Măgureanu, se reface şirul întâmplărilor. Radu vede în bătrânul Măgureanu, fruntaş şi model al satului care ezită să accepte schimbările, principalul obstacol în calea îndeplinirii sarcinii de partid a colectivizării, pentru care este mereu presat de superiorii săi, Brainea şi „tovarăşul Coza” (episodici, dar bine prinşi) şi-l ameninţă, acuzându-l de legături cu banda lui Sterian. Cum Măgureanu îşi cheamă acasă cei trei fii, studenţi, spre a se sfătui cu ei înainte de a semna ceea ce el considera cedarea pământurilor şi averii, Radu, ajutat de zelosul miliţian Lupşe, fostă slugă la Măgureanu, îi arestează băieţii. Eliberaţi de Sterian, care atacă maşina în care erau duşi la raion, doi dintre băieţi ajung în gruparea acestuia, iar Carol va fi zidit într-o pivniţă de către tatăl său, ca soluţie extremă de salvare. În final, cei doi fraţi, încolţiţi de soldaţi, vor fi ucişi de Radu (în varianta Măgurenilor) sau se vor împuşca reciproc (în varianta activistului), iar iubita unuia dintre ei (răpită lui Sterian) îşi împuşcă pruncul de la piept, fără a mai avea un glonţ şi pentru ea. Scena poate fi socotită excesivă (nefiind singura de acest fel din scrierile autorului). Sterian, înfrânt (dar şi dezavuat de o parte a oamenilor), se va sinucide, colectivizarea se va înfăptui, Măgureanu însuşi se va încadra, dar rănile vor rămâne vii. Carol, supravieţuitorul steril, „o idee pură cu pantaloni”, cum se autocaracterizează amar-ironic, păstrează adevărul lui, însă chiar el rosteşte cuvintele care explică sensul titlului şi conciliază cu mersul istoriei (şi, într-un fel, cu cenzura): „Iarba e un fel de semn al vieţii care se regenerează în alte forme. Peste castelul strălucirii bunicului meu e iarbă, chiar şi în subsol e iarbă. Vezi, casa noastră a rămas printre cele mai pricăjite din sat, deşi odinioară era printre cele mai impunătoare. (...) Dar, dincolo de pereţii ăştia frumoşi ai caselor, în spatele lor, n-ai fi scutit de surprize. Nu ştiu, s-a câştigat sau s-a pierdut ceva din sufletul oamenilor? (...) Eu cred că deocamdată zidurile astea frumoase, hainele oamenilor, zâmbetul şi glumele lor sunt în realitate un fel de feţe ale tăcerii. La aceştia, istoria, viaţa, tot ce vrei se află dincolo de ele”. Romanul, care ar putea genera astăzi ample discuţii pe tema adevărului, e datat şi prin faptul că autorul acordă un spaţiu prea mare (dar şi un anume credit) motivării (într-o manieră carei depăşeşte condiţia intelectuală) de către Radu a faptelor sale, ba chiar emiterii unor judecăţi asupra sensului schimbării. Radicalizând, s-ar putea observa că, astăzi, activistul ar putea fi judecat ca torţionar, iar Sterian ar putea fi privit ca erou! Cât îl priveşte pe jurnalist, acesta, după ce-i lasă, iarăşi semnificativ, pe Radu şi pe Carol în autobuzul ce-i duce spre oraş (mod de-a sugera că între ei se poate întemeia dialogul clarificator), conchide în stilul autorului însuşi din eseuri şi mărturisiri: „Începeam drumul împotriva fricii, laşităţii şi amânării. Am încercat să spun ce cred şi ce simt, nu este prea puţin...” Romanele următoare sunt, şi ele, rodul parcurgerii acestui drum. Umbra lui Sterian revine în Orgolii, unde doctorul Cristian, un fel de Mihai Bogdan la senectute, este anchetat şi arestat pentru a fi acordat ajutor medical unuia dintre oamenii lui. În Refugii şi în Drumul cenuşii se fac, dincolo de atâtea alte elemente esopice, trimiteri transparente la grevele minereşti şi la metodele de reprimare a liderilor, prin inginerul Helgomar David, interesant ca personaj. Romanele postdecembriste cer o discuţie aparte. Recviem pentru nebuni şi bestii (1999) este exagerat în latura dezbaterii, situându-şi, prin jurnalistul Matei Popa, acţiunea fie într-un prezent în care mişună canaliile şi criptosecuriştii, fie într-un trecut care-şi trimite amintirile dureroase (producând şi paginile cele mai bune). Zece ani mai târziu, Raport asupra singurătăţii începe, prin personajul transparent autobiografic, care e dr. Cassian Robert, cu câteva zeci de pagini excepţionale de meditaţie asupra bătrâneţii şi morţii, dar lunecă, treptat, în adiţionarea de poveşti, fie mai grave (precum a Diktatului şi a războiului), fie mai edulcorate (precum cea a relaţiei cu o tânără femeie). Ar mai trebui, poate, făcută o observaţie privind calitatea literară a romanelor lui Augustin Buzura. Tributare unui eseism excesiv, ele sunt (ca primele noastre romane) salvate de ampla suită de adaptabili sau de negativi, de la ironicul Nicolae ori cinicul Bălan (din Absenţii), miliţianul Lupşe, din Feţele tăcerii, Iustin, soţul Ioanei Olaru din Refugii, cu scrisorile sale pline de savoare din satul Măgura, unde este profesor şi peste care domneşte veşnicul şi pitorescul (în limbaj, idei şi comportament) primar Socoliuc, miliţianul Oituz, unsul cu toate alifiile Rafiroiu, directorul întreprinderii unde Ioana e traducătoare, până la canalia versatilă care e ginecologul Cernescu, posesor al unei expresivităţi suculente, rudimentarul maior de Securitate Toma, ori escrocul internaţional Dinu Piştalu (din Recviem pentru nebuni şi bestii). Construite pe opoziţia între Bine şi Rău, romanele lui Augustin Buzura mai argumentează o dată că, literar vorbind, Răul e (ca şi Răii) mai expresiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara