Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Automobilul şi căprioara de Cosmin Ciotloş

Ar fi inoportun să citim această ultimă (din nefericire) carte de poezie a lui Andrei Bodiu ca pe o colecţie de efigii premonitorii. Tentaţia există şi e dificil de reprimat emoţional. O dovedeşte şi cronica lui Marius Chivu, care, în „Dilema veche”, inventariază imaginile „plecării”, foarte numeroase în Firul alb (în sens figurat sau în sens propriu). Deşi n-o spune în clar, criticul asociază discret cele două tipuri de referinţe vagante. Între „călătoriile” celor apropiaţi către alte lumi şi călătoriile lui Bodiu însuşi, pe rute, de astă dată, terestre, există o mulţime de legături inexplicabile (şi cutremurătoare). În ce mă priveşte, am fost de la bun început pus în dificultate de titlu. Metafora firului alb mi-amintea de cunoscutul poem testamentar al lui Sorescu, Scară la cer („Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan./ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite şi/ Scara la cer - zic,// Mi se arunca de sus.// Desi am slăbit îngrozitor de mult/ Sunt doar fantoma celui ce am fost/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte./ Pâş! Pâş!”). Evident că, la Bodiu, sintagma trimite la cu totul altceva, evident că sensul ei n-are în fapt, nimic expiatoriu, dar, chiar ştiind asta, o asemenea amprentă tematică e greu de şters (mai ales acum, pe fondul recentei şi tragicei dispariţii a autorului).
La rigoare, departe de a fi un epitaf condensat, firul la care se referă Andrei Bodiu are valenţe de ars poetica. El este, cum bine remarcă acelaşi Marius Chivu, elementul în virtutea căruia putem „descrie lumea ca pe un loc cu o dimensiune stranie în existenţa ei banală”. Nu întâmplător, cheia ne este oferită chiar în deschiderea cărţii: „Un om tânăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulând gata să/ Te-atingă din greşeală// O femeie între două vârste fardată/ Uşor nedormită vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/ Unui perete: «uimeşte-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două” (p. 5).
Nu e momentul pentru complicate exerciţii hermeneutice. Dar merită să luăm aminte că nici una din aceste „suceli” notate de Andrei Bodiu nu e de tot absurdă. Strofa a doua e revelatoare. Poate că undeva dincolo de sticla casei de bilete cineva i-a răspuns, totuşi, femeii. Şi, mai departe, poate că toată această explozie de „autism” îşi găseşte o justificare de ordin tehnic: dacă „firul alb” nu e atât o metaforă, cât o etichetare grăbită a aparaturii de tip handsfree ? Mi se poate reproşa că trivializez. Nu-i exclus. Dar, dacă o fac, îmi place să cred c-o fac în avantajul discursului onest despre poezie, respectând adică un criteriu elementar, cum e cel al ambiguităţii. (Prea adeseori uitat de apostolii certitudinilor care sunt criticii). În plus, oricine l-a citit cu adevărat pe Andrei Bodiu, începând cu debutul individual din Cursa de 24 de ore şi sfârşind cu mai recentul Oameni obosiţi, a avut destule ocazii să constate că n-avem de-a face cu un autor cu aspiraţii „metafizice”. Cel puţin nu în ce priveşte corelativul obiectiv al versurilor sale.
În sprijinul acestei observaţii, aş convoca remarcabilul accent pus de Caius Dobrescu pe scena Teatrului Odeon (cu prilejul Galei Premiilor revistei „Observator cultural”): anume că Andrei Bodiu a ajuns cu mijloace proprii (adică fără a campa doctrinar în mistică) la o formă, neobişnuită azi, de înţelepciune. „Era pur şi simplu ceva dedus din propria lui experienţă”, spunea acolo cu mare dreptate colegul din paginile Pauzei de respiraţie.
Balastul e, aşadar, dat deoparte. Şi cel venit din afară, şi cel interior (care ar fi echivalent cu verbozitatea). E motivul pentru care literatura lui încă îi contrariază pe unii comentatori. Andrei Bodiu face „lucruri nou-nouţe”, intră în locuri în care „n-a mai intrat niciodată”, cum singur o spune întrun tuşant poem (p. 57), fără ca prin asta să-şi dorească numaidecât o originalitate cu orice preţ.
Într-un fel, formula poeziei lui Andrei Bodiu continuă până la un punct latenţele celei pe care (according to Salinger) o practica Seymour Glass. Acelaşi altruism iradiant le caracterizează pe amândouă, aceeaşi narativitate fără deznodământ imediat: „Azi pe 24 aprilie copiii au luat// În stăpânire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ împotriva guvernului.// Guvernul sa făcut nevăzut./ Copiii au strigat în faţa clădirii din Hochburg apoi/ Au dat-o pe bere pe vin pe tării au coborât în metrou au continuat să ţipe să vorbească tare foarte tare// De parcă nu toată lumea ar fi a lor” (p. 34).
Există în acest volum destule poeme capabile, fiecare în parte să precizeze esenţa (sau natura) poeziei lui Andrei Bodiu. Mă opresc asupra unuia singur, intitulat Viaţa căprioarei. Trec fără comentarii peste trimiterea implicită la piesa de rezistenţă a lui Nicolae Labiş. Personal, văd altundeva nucleul de sens al acestei bucăţi:
„Sâmbătă dimineaţă cu plasa în mână cu/ gândul că trebuie să repar laptopul am/ plecat la Carrefour.// Am ajuns în staţia lui 17 pentru două/ stopuri când mai erau două minute să vină/ de pe Zorilor/ a apărut o căprioară/ speriată mi-am spus// ce convenţie cumplită/ ce clişeu ordinar// căprioara pe banda a doua gonind spre/ ieşirea din Bucureşti cu o salvare/ cu semnalele pornite în urma ei.// I-am povestit seara/ istoria lui Tudor el mi-a arătat precis/ cu mâna unde e staţia din care plecăm la Zoo/ m-a întrebat de unde a venit ce culoare avea cine/ era acolo// «Erau» i-am spus, «erau mai mulţi tipi buimăciţi/ De somn. Ştii cum e dimineaţa»/ Tudor a plecat/ la duş cu Adriana când a ieşit m-a întrebat: «Ce ochi/ avea tată/ verzi roşii albaştri? Avea ochii negri?»// Ce ochi avea?” (pp. 31 - 32).
Convenţia („cumplită” aşa cum e) şi clişeul („ordinar”, desigur): în jurul acestor două imprecaţii de metodă gravitează, după mine, cheia poemului. Îndrăznesc să cred că nici una din ele nu are în vedere de fapt Moartea căprioarei (ar fi mult prea simplu un asemenea remake). Cu atât mai mult cu cât Bodiu nu se sfieşte mai apoi să „predea” fiului o lecţie de creative writing, repovestind scena şi aşteptând, cu atenţie didactică, o reacţie emoţională. Discipol al antilocalistului Alexandru Muşina, autorul Firului alb vizează (ar fi normal să vizeze) o trimitere de mai mare amploare. Înclin să cred că la rădăcina acestui poem stă mai degrabă un eseu al lui Nicolae Manolescu (publicat într-una din Teme) şi care se intitulează Automobilul şi căprioara. El începe cu o serie de nuanţări pe marginea unor observaţii călinesciene şi ajunge la o interesantă speculaţie pe marginea relaţiei dintre tehnică şi poezie. Rezum cât pot eu de bine argumentaţia: Manolescu tranşează diferenţa dintre atitudinea de tip european (încă sceptică faţă de revoluţia obiectuală a postmodernismului) şi cea de tip nord-american (infinit mai permisivă) în poezie şi citează un poet de peste Atlantic. Pentru acesta din urmă, moartea unei căprioare pe şosea reprezintă nu numai un accident rutier, dar un accident în ordinea firească a lucrurilor. Animalul e resimţit ca un intrus. Unui autor european, mai retrograd prin forţa lucrurilor, raportul îi va apărea, de bună seamă, inversat. „Americanul, obişnuit cu poezia automobilului, o descoperă acum pe aceea a căprioarei; europeanul, ataşat de multă vreme poeziei sălbatice a animalului, are acum revelaţia micului monstru care e automobilul”, conchide criticul.
Nu ştiu dacă exact în termenii aceştia şi-a gândit Andrei Bodiu criza legată de „convenţie” şi de „clişeu”. Dar nu mă îndoiesc că raţionamentul de fond va fi fost unul similar. Cum tratezi, literar, o situaţie care predispune, pe ambii versanţi ai ei, la poncif ? Unul fie mecanicist, fie „ecologist”, dar nu mai puţin un poncif. E o întrebare pe care un scriitor adevărat e obligat să şi-o pună şi pe care numai veleitarii o ignoră cu superioritate. Poemul devine un adevărat test de adecvare literară. Nefiind scriitor, nu îndrăznesc să propun eu însumi posibile rezolvări. Mă limitez să constat că aceea aleasă de Andrei Bodiu nu e rea deloc: el îşi suspendă propria reacţie, făcând astfel loc cuiva mai spontan, pentru care (încă) nu există blocaje şi care e (încă) imun la ideologii.
Nu e singurul moment din Firul alb în care exerciţiul acesta funcţionează excelent. De multe ori, în rolul jucat aici de Tudor e distribuit cititorul sau o serie de personaje cu prezenţă difuză. Mă gândesc, în primul rând, la regretaţii Gheorghe Crăciun ori Alexandru Muşina, dar şi la alte nume de toată mâna şi de toată condiţia, de la Hannah Montana, Rommy Schneider, Radu Cosaşu sau Silvio Berlusconi. Asistăm la o inflaţie onomastică sau, după caz, topografică. Străzi, locuri, oraşe sunt convocate laolaltă pentru a desena harta spirituală a contemporaneităţii unui hiperactiv cum a fost Andrei Bodiu. Efectul e fundamental diferit faţă de cel scontat, de pildă, de un Constant Tonegaru cu mai bine de şase decenii în urmă. Nu spre exotism lexicologic tinde Firul alb, ci spre reumanizare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara