Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cărţi noi:
Autorul ar trebui să urmeze exemplul BNR, trecând de la versul uşor la versul greu de Alex. Ştefănescu

Gellu Dorian, Cartea tăcută, scene din viaţa şi opera Poesiei, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2004 (prezentare pe ultima copertă de Dan Cristea). 240 pag.

Cartea tăcută a lui Gellu Dorian este, în realitate o carte volubilă. Autorul, insaţiabil lingvistic, "vorbeşte" mult despre orice, poetizând în fugă realitatea imediată şi reflectând (cu suficienţă) asupra ei:

"Odinioară Dumnezeu locuia în cer/ acum prin cer umblă tot felul de ciudăţenii, iar Dumnezeu/ umblă trist pe pământ, hoţii sunt cinstiţi, lăudaţi pentru/ faptele lor, femeile îi iubesc pentru arginţii lor păcătoşi,/ în sufletele noastre îşi face loc un comerţ ambulant,/ poezia stă risipită prin oraşe năucită, munţii aceştia/ îngălbeniţi par nişte valuri de aur purtate de vânt, noi,/ călători spre acolo unde nu se ştie cine va ajunge cu adevărat,/ în gând tăinuita întristare că ne vom pierde curând,/ bănuiala că viaţa se lasă pe mâna iernii, semnele nordului/ spre care călătorim." (O călătorire spre nord).

Poemele sunt lungi, de sute de versuri, şi conţin puţină poezie. Autorul ar trebui să urmeze exemplul Băncii Naţionale a României şi să treacă de la versul uşor la versul greu.

Ioan Flora, Dejun sub iarbă, poeme, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2004. 88 pag.

Dintr-un poet cu temperament vulcanic, Ioan Flora s-a transformat, nu se ştie de ce, într-un povestitor lipsit de nerv şi de imaginaţie, care îşi prezintă relatările prozaic-gazetăreşti drept poeme. Volumul Dejun sub iarbă este plin de asemenea texte discursive, care n-au legătură nu numai cu poezia, dar nici cu literatura în general:

"La gura de metrou din Romană s-a stârnit, din senin,/ o rafală de vânt./ Pe cerul gelatinos/ mijea un soare aproape gelatinos.// Mă durea îngrozitor spatele, coboram anevoios scările/ ca un surdomut/ care mănâncă în disperare/ cuburi de zahăr.// Mă grăbeam, fără nici un motiv; mă grăbeam acasă./ - Vezi pe unde calci! i-am zis, la urcarea în vagon, unuia/ cu perciuni în inele şi bot de pisică./ - Dobitocule! mi-a răspuns el.// Povara plasei cu varză murată, cu praz şi ficat de pui/ îmi sporea întreit durerea din omoplaţi şi clavicule./ Mă gândeam la rafala de vânt de la intrare./ Mă grăbeam acasă." (Piaţa Romană).

"Poezia" este şi datată, "20.02.2002", ca să ştie posteritatea ziua exactă în care a avut loc incidentul din staţia de metrou.

Tatiana Slama-Cazacu, Rachiu cu parfum de femeie, crime asezonate, Bucureşti, Ed. Capitel, 2004. 200 pag.

Tatiana Slama-Cazacu, eminentă specialistă în psiholingvistică şi autoarea unor memorii deloc anoste, s-a hazardat să scrie şi povestiri poliţiste, de un umor macabru. Genul nu o prinde pe autoare, care n-are destul umor şi alunecă inevitabil în macabrul propriu-zis, cum se întâmplă în naraţiunea de la care s-a împrumutat titlul întregului volum (şi în care este vorba de cadavrul unei femei ascuns într-un butoi cu fructe puse la fermentat). Replică neinspirat-jucăuşă la titlul celebrului roman Parfum de femeie, sintagma Rachiu cu parfum de femeie mai degrabă oripilează decât amuză. Este uimitor ce idei terifiante pot să-i treacă prin cap unei doamne distinse.

Dana Mojar, Drumul fugind în oglindă (În California în loc de ceai se bea gin), Bucureşti, Ed. Meronia, 2004.

O carte despre stilul de viaţă din SUA, scrisă inteligent şi dezinvolt. Lipsesc din ea uimirile şi lamentaţiile naive cu care ne-au plictisit în ultima vreme emigranţii români repatriaţi, dar şi exclamaţiile admirative stereotipe ale propagandiştilor "corectitudinii politice" , recunoscători pentru bursele de studii primite de la americani. Autoarea tratează subiecte disparate, tocmai pentru a ne oferi posibilitatea de a vedea America din diverse unghiuri. Ea povesteşte cum îşi petrec anii de aşteptare dinaintea execuţiei condamnaţii la moarte (unii dintre ei studiază şi ajung oameni de cultură), ce reacţii are societatea americană faţă de reţeaua de magazine Wal-Mart (cu 1.140.000 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 224 miliarde de dolari), ce întâmplări adevărate au intrat în mitologia locală din Denver etc. La sfârşitul lecturii ai impresia că te întorci dintr-o călătorie (prea scurtă) în Statele Unite.

Alexandru Vlad, Viaţa mea în slujba statului, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2004. 142 pag.

Povestiri care creează repede, de la prima pagină, iluzia de viaţă, datorită unui mod decis, bărbătesc de a portretiza personajele şi a descrie situaţiile. Nu există introduceri şi finaluri, ca şi cum ar fi vorba de fragmente de roman, nu de povestiri. Autorul, cândva o mare speranţă a prozei româneşti, a fost aproape uitat în ultimii cincisprezece ani, când s-a lăsat absorbit de gazetărie, de călătoriile în străinătate, de munca de traducător (şi, în general, de practicarea libertăţii, pentru care are vocaţie). Sunt şanse ca prin acest volum să se relanseze ca prozator. Cel mai valoros text din actuala culegere este Autobiografie la minut scris pentru un concurs organizat de TV 5 (ritmul alert impus de regulamentul concursului ar trebui folosit de Alexandru Vlad şi de acum încolo în scrisul său, hors concours).

Anatolie Paniş, Să îngropăm trecutul, roman-document, Ed. Snagov, 2004 (postfaţă de Ştefan Caliga). 200 pag.

Carte patetică, zguduitoare despre drama pe care au trăit-o înainte de 1989 aproximativ o mie de proprietari de case din satele din nordul Bucureştiului, dărâmate în mod barbar (fără consimţământul celor care le construiseră cu sacrificii) din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Titlul cărţii, ironic, incriminează cinismul foştilor lucrători ai Securităţii şi activişti ai PCR care, azi, ne îndeamnă "să îngropăm trecutul". Curajos şi dârz, Anatolie Paniş refuză să se conformeze acestui îndemn echivalent, prin vandalismul lui, cu demolarea forţată a caselor. Scriitorul procedează, dimpotrivă, la dezgroparea unor întâmplări din trecut, mai expresive decât ficţiunile multor autori de azi. Un singur exemplu:

"Toată viaţa lui şAurel Petroianuţ a muncit să-şi facă o casă. Îmbătrânit, anii nu iartă, acest om îşi contempla în fiecare zi opera vieţii sale: casa. Când a primit ordinul de-a fi dezafectat, inima i-a stat parcă-n loc. Un junghi fără leac i s-a statornicit în piept ş...ţ. I se irosise o viaţă-n van. Şi ce n-a făcut nimeni a făcut Aurel Petroianu ş...ţ. Vila sa nu era tencuită pe dinafară. A tocmit meşteri şi-a început tencuitul casei lui. La nici trei case mai încolo, pe aceeaşi uliţă, grederele lucrau; dărâmau. În urma grederelor, a jafului, praf şi pulbere. Cercevele îndoite, streşini sfărâmate, cărămizi sparte, pomi dezrădăcinaţi. Aci, la vila lui Aurel Petroianu se construia, se tencuia. ş...ţ

Bine, bine, dar dacă ştiaţi că o să vi se dărâme vila, de ce s-o mai şi tencuiţi? ş...ţ

N-au înţeles asta nici zidarii, nici necăjiţii care-i priveau vila ce se înfrumuseţa atât de tragic sub raze de un şi mai mirat soare, n-au înţeles asta nici tovarăşul Tudorache de la Sectorul Agricol Ilfov, nici colonelul Salea de la MAI, cel care astăzi şi-a deschis un loto-pronosport, n-au înţeles-o nici vecinii care-şi făceau semnul crucii.

- Visul meu, le-a spus Aurel Petroianu a fost să am o vilă. O ridicasem, dar n-o terminasem. Mi-am dus opera până la capăt. Când să mai termin o astfel de casă dacă nici atunci?

- Da, dar grederele, grederele!... erau prin preajmă, oricum vila ar fi fost dărâmată, la ce bun, la ce bun?

Răspunsul lui Aurel Petroianu a fost formidabil:

- Am vrut s-o văd murind frumoasă!"

Leonard Gavriliu, Judecăţi critice, vol. I (2003), Paşcani, Ed. Moldopress, 2004. 232 pag.

Sunt reproduse în acest volum toate eseurile, recenziile, notele publicate de Leonard Gavriliu în cursul anului 2003 într-o revistă din Paşcani, Spiritul critic¸ pe care el o editează de unul singur, de doi ani, în multipla calitate de director, director-adjunct, redactor şef, redactor-şef adjunct, secretar general de redacţie etc. În revistă textele au fost semnate cu pseudonime: Eugen Arapu, Nestor Breban, Suzana Cartaropol, Nichifor Huţupan, Costache Moşu-Micu, Cristian Pagu, Daniel D. Prepelleak, Miana Scutelnicu, Vasile Sireteanu, Tristan Voievodu, Abel Zadoina şi Toma Zuzan. Aceste pseudonime n-au ajuns semnături ilustre, ca pseudonimele lui Fernando Pessoa, astfel încât Leonard Gavriliu le retrage de pe piaţa literară şi le reabsoarbe în propria-i personalitate, pentru a apărea în faţa publicului.

Din nefericire, nici Leonard Gavriliu însuşi nu reuşeşte să se impună, rămânând un critic erudit-excentric, mai degrabă pitoresc, decât demn de încredere. Totuşi, textele sale, când solemne, când teribiliste, când imparţiale, când strident-subiective suscită într-un fel sau altul interesul cititorului şi, în orice caz, nu plictisesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara