Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Aventura visării de Gheorghe Grigurcu

Mariana Filimon e poeta unui minimalism care, simultan, se acceptă pe sine şi se răzvrăteşte împotriva sa. Fără ca revolta să ajungă totuşi la „fapte mari”.

Anodinul constituie doar un fundal al unei apariţii grandioase, steaua: „Seara îşi ninge în odăi/zvelta-i banalitate/ cu ore ce picură monoton/ monoton/ un alt mod de a şterge praful/ pe fapte/ de pe înscrisuri cu litere mici/ tot mai mici// adevăratele ode ale zilei/ nu se întrupează şi pace/ nimicul adulmecă umbrele lor” (În loc de odă). Nu o dată calmul contemplaţiei cedează unei învăluiri de senzaţii în care îşi găsesc loc şi deznădejdea şi rătăcirea şi regimul hibernal al intimităţii aprofundate: „Spre asfinţit braţele lebedei se înclină/ un pui de zăpadă visează fiorduri/ pe fruntea mea tulburată de un gînd/ se strîng linii şi puncte/ un rid seamănă haos în veghe/ nici ploaia luminii nu-l mai înduplecă// să nu spui că ochii mei speră/ să nu spui că cerul/ are culoarea veşmîntului/ pe care îl port/ mă rătăcesc în desişul de semne// brusc orologiul mai face un pas/ către iarna din adîncul adîncului meu” (Dezmembrare). Totuşi poeta nu se încumetă a merge pe acuităţi. Invocă încremenirea întinderilor marine, speranţa cu luciu sideral, norul moroz care poartă un veşmînt liniştitor, uman, ba chiar festiv: „Spune-mi tu/ cu glasul de seară/ mările de ce încremenesc//iar eu/ eu de ce sper încă/ steaua să se arate în slăvi/ mai vie cînd norul se încruntă/ gata să-şi scoată armura/ de sub catifeaua lui bleumarin” (Pe cer). Aproape peste tot o aglutinare de tînjitoare preţiozităţi şi de nostalgii în marginea simplităţii, măsurînd deschiderea confesiunii. Dacă expresia lirică n-ar putea fi decît o ficţiune, autoarea joacă, sub raport psihologic, pe cartea unei asemenea „sincerităţi”. Implicate în discurs aidoma unui personaj, îi datorăm acesteia unitatea sa discretă, rezonantă în consecinţă: „Patima violoncelului/ a ajuns pînă la mine/ îmi vibrează în suflet/ vreau să spun/ nervii mei sclipesc în culori// brusc mi se face dor/ de-o fîntînă/ poate doar de un drum/ mereu amînat/ neted ca fila cea albă/ zămislit din durerea de a fi” (Concert în plină zi). Avem a face în această producţie cu secvenţele unei existenţe solitare care ascute simţurile pînă la a le da putinţa unor fantasmagorii. Mariana Filimon se dovedeşte în măsură nu doar a exploata imaginarul, ci şi a dibui „înţelesuri” subiacente ale acestuia ce revizuiesc realul comun. Ele întrerup tăcerea cu verva lor potenţială, încearcă a justifica „neputinţa” declarată, indicînd-o drept o premisă a relaţiilor emoţionale: „Azi noapte din cer/ un nor a căzut/ zgomotul lui a dat un alt înţeles/ orelor coborîte în bernă// cuprinşi de somn/ voi nu l-aţi putut auzi/ doar eu stam de veghe/ lîngă încremenita fereastră// cu braţele întinse/ a neputinţă ascultam/ cum se rupe tăcerea în mine” (Norul căzut). Frecvent, piruetele imagistice înfăţişează o catifelare, o edulcorare apte a potoli „răzvrătirea” incipientă. Ce rost ar mai avea împotrivirea la fatalitate, de vreme ce blîndeţea oscilează între existenţă şi nonexistenţă? „Atît de prielnice sferelor/ voi ploi de vară/ ritmate de sufletul meu/ efemeridele ning un puf violet// destinul meu apare acum/ oarecum răzvrătit/ cînd grăbite splendorile voastre/ îmi fură un strop de risipă// şi voi ştiţi/ voi ştiţi ploi de vară/ cum e să fii să nu fii” (Ploi de vară). Fărîmele de patetism sînt introduse doar pentru a fi conjurate de pasivitatea contemplativă, pentru a fi dezamorsate de sărutul împăcării: „Am ajuns lîngă ţărmul pustiu/ carnaţia lui decolorată e pînă la alb/ absenţi pescăruşii albaştri/ absentă şi iarba-minune// salcia a apus într-o plecăciune/ fierbinte// ce mai speri tu cu trupul tău/ ostenit/ noaptea mea de octombrie/ lasă-ţi umbrele să vină la mine/ cu un sărut te pot îmbuna” (Octombrie, noaptea). Recurent, poeta îşi îndreaptă privirea asupra astrelor, dar nu spre a se confrunta cu absconsele depărtări, ci spre a le accepta, a le apropria cu o feminină duioşie. Astfel teribilele distanţe spaţio-temporale ajung în eul liric ca-ntr-un marsupiu: „cuget la drumul lor/ către meleaguri indefinibile/ croite într-un alt fel de timp/ un timp ce locuieşte în mine/ un timp violet/ ah, violet” (Violet). E o tactică a consubstanţierii care duce la mirabile rezultate, pietrele fiind gata să cînte, arinul fiind deghizat într-un bătrîn, firele de iarbă aprinzînd torţe. Dacă între momentele lirice apar unele raporturi tensionate, ele slujesc un onirism care astfel cîştigă prin contrast: „mă întreb/ cînd mă voi putea opri/ din răvăşitoarea visare?” (Ceva se întîmplă). Dar nu visul somniei reprezintă ţelul poetei, ci visarea trează, visarea ilimitată prin sugestiile verbului: „contemplam peisajul marin/ în deplină trezie” (Fior). Visînd public, cu o delicată ostentaţie, Mariana Filimon comite un soi de strep-tease moral.

Mariana Filimon, Nimbul răbdării, Ed. Tracus Arte, 2015, 54 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara