Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Aveţi cameră separată? de Ioana Pârvulescu


Destinatar: doamna Tia Şerbănescu

Dragă Tia,

Am citit în ultimul timp două eseuri de tipuri foarte diferite, care au însă în comun calitatea scrisului şi felul în care-şi invită cititorul să intre în jocul nesfârşit de primejdios al ideilor. Primul este cel pe care mi l-ai dat tu şi pentru care, iată, îţi mulţumesc cu această scrisoare. Este vorba de Virginia Woolf, O cameră separată, tradus de Radu Paraschivescu. Invitată în 1928 să ţină o serie de conferinţe în faţa unor tinere studente de la Cambridge, doritoare să ajungă romanciere, Virginia Woolf le ia prin surprindere dând ca secret al reuşitei scrisului feminin un detaliu de ordin practic, unul pur exterior, aproape comic. Laitmotivul prozatoarei este că, pentru a scrie un roman bun, o femeie nu are nevoie decât de o cameră separată, pe care să o poată încuia ca să nu fie întreruptă, şi de cinci sute de lire pe an, bani proprii. Întotdeauna mi-a plăcut cum scrie eseista Virginia Woolf, este acel tip de eseu care te prinde în plasa lui ca un thriller. Şi, într-adevăr, în A Room of One's Own, ea izbuteşte un fel de roman al scrisului, un roman cu femeia în rolul principal, o intrigă cu obstacole multe şi cu deznodământ fericit. Titlul însuşi e romanesc şi e şocant. Fiind scrise în 1928, paginile Virginiei Woolf sunt destul de marcat feministe, dar dincolo de partea militantă a eseului (care datează, pentru că toate piedicile de odinioară au dispărut, astfel că ea bate, de altfel cu delicateţe, la uşi de mult deschise), dincolo de asta, deci, se află atâtea observaţii teribil de incitante şi atâta literatură, încât te simţi pe loc prizonier al scrisului ei. E multă ironie în paginile ei, şi mult bun-simţ. Dintre toate lucrurile care mi-au plăcut, aleg doar unul: nu trebuie să-ţi falsifici scrisul după valorile altora, ci să fii tu însăţi. Iată care e, pentru mine, pasajul-cheie: "ŤAceastă carte mareť, Ťaceastă carte de nimicť - aceeaşi carte este obiectul ambelor categorisiri. Nici lauda, nici dezaprobarea nu înseamnă nimic. Nu, oricât de plăcut ar fi să-ţi petreci timpul făcând măsurători, este cea mai inutilă ocupaţie, iar supunerea faţă de hotărârile măsurătorilor este cea mai servilă dintre atitudini. Atâta timp cât scrii ce vrei, numai asta are importanţă ş...ţ. Dar să sacrifici fie şi cea mai mică parte din întregul viziunii tale, o nuanţă de culoare, din respect pentru cine ştie ce director cu o cupă de argint în mână, sau pentru vreun profesor cu o riglă pe care-o ţine ascunsă, înseamnă să comiţi cea mai abjectă trădare..." Cred că e destul de limpede că aici nu e vorba de a ţine cont de observaţii critice punctuale, care sunt în spiritul şi în sprijinul cărţii şi care fac bine oricărui scriitor, ci de falsificarea celor mai intime resorturi ale scrisului. Nu ştiu dacă e adevărat, dar cineva mi-a spus că în Moromeţii, Preda a introdus cuplul Polina-Birică, adică săracii, oropsiţii, revoltaţii, la îndemnul unui critic care i-a sugerat că lipseşte acest "aspect" din lumea satului său. Mi se pare plauzibil, pentru că, chiar dacă sunt făcuţi cu acelaşi talent, cei doi par lipiţi pe deasupra, nu fac parte organic din lumea Moromeţilor şi am simţit instinctiv asta de la prima lectură. Era acolo o mică teză care nu se potrivea cu restul. Aşadar iată că observaţia Virginiei Woolf e valabilă pentru toată lumea care scrie, nu numai pentru tinerele studente interbelice de la colegiile de fete din Cambridge. În fiecare din femeile care scriu, spune Virginia Woolf, trăieşte sora lui Shakespeare. Această soră e reală, a murit tânără şi n-a scris, dar "trăieşte în domniile voastre, în mine şi în multe alte femei care nu sunt cu noi în seara aceasta". Între care, poate, şi contemporanele noastre.

În ce priveşte al doilea eseu, e scris de o femeie în care trăieşte poate, sora lui Shakespeare, doamna Herta Müller. Se numeşte Privirea Străină sau Viaţa-i un sictir bătut în piuă (traducerea e de Alexandru Al. Şahighian). Recunosc fără ipocrizie că, dacă scriitoarea n-ar fi luat Premiul Nobel, cred că n-aş fi ajuns să citesc aceste pagini. Deşi pline de greutate, deşi caută o cale de acces între conştient şi subconştient, se citesc uşor, pentru că sunt filtrate până la extrema limpezime. Şi mă gândeam, citind, că Premiul Nobel are calitatea de a face oamenii vizibili şi că, oricât am fi cârtit împotriva lui, e binevenit, fiindcă redă cuvintelor cuiva adevărata lor greutate, o greutate care, altfel, poate că ar fi fost trecută cu vederea. Aici, ca şi la Virginia Woolf, punctul de plecare e ceva concret, palpabil, şi anume obiectele oarecare, banale, chiar umile. (La fel a procedat doamna Herta Müller în discursul de recepţie, la ceremonia de la Stockholm. Bănuiesc că aleşii invitaţi prezenţi în sală la decernarea Premiului au fost la fel de miraţi de alegerea batistei ca temă a discursului laureatei cum vor fi fost domnişoarele din Cambridge de camera separată a Virginiei Woolf). Privirea Străină nu trebuie confundată, aşa cum avem tendinţa s-o facem, cu privirea străinului, un loc comun literar pe care îl ştim cu toţii, acel ochi proaspăt care vede tot ce ochiul tocit al autohtonului nu mai percepe. Privirea Străină n-are a face cu noutatea şi necunoscutul, ci, dimpotrivă, cu familiarul şi se bazează pe faptul că în viaţa noastră "obiectele se repetă" şi ne găsesc oriunde am fi: "Lucrurile necunoscute nu-i obligatoriu să-ţi fie străine, dar cele cunoscute îţi pot deveni". Sunt lucruri care te obligă la retrăire, care nu te lasă să uiţi sau "să faci abstracţie de tine".

În cazul Hertei Müller, această privire a fost generată de trecutul politic din ţara de naştere, România, ori de poveşti din patrimoniul familiei, legate de traumele istorice, iar nu de sosirea în patria nouă, Germania. Urmărită şi interogată de Securitate, tânăra a trecut printr-o serie de întâmplări dintre cele care lasă urme, iar acestea erau legate de obiecte. De pildă, cumpărându-şi o bicicletă, a aflat, din gura securistului, că "pe lume mai există şi accidente de circulaţie", iar această afirmaţie a fost repetată şi la următorul interogatoriu. Aşa că tânăra a renunţat după numai câteva zile la bicicletă. Dar aceasta va rămâne mereu încărcată de un surplus emoţional, de o nelinişte, de o rană deschisă care dă simţurilor acuitate. Cojitul cartofilor e legat de altă poveste, de data aceasta cu multiple rădăcini istorice şi-aşa mai departe. Banalul cotidian, care ne formează viaţa de zi cu zi se poate înstrăina dintr-o dată de noi, prin accident personal sau istoric: "Din acest cotidian s-a născut Privirea Străină. Treptat, pe tăcute, necruţător - în stradă, între patru pereţi şi în lucrurile care-ţi sunt familiare. Umbre însemnate cutreieră locul, ocupă poziţii." Cei care-şi permit să facă abstracţie de ei înşişi nu au asemenea privire, sunt "persoane intacte", dar ceilalţi, cei care-şi simt "în trup nervii suprasolicitaţi", ca nişte aţe de care nu se pot descotorosi, duc pretutindeni cu ei o Privire Străină.

La Herta Müller accentul cade pe politic, fiindcă politicul este ceea ce i-a creat Privirea Străină. Poate că şi mai grav este când Privirea Străină trece din planul politic în cel metafizic, când o ai structural, ca Cioran, sau când o dobândeşti prin destin, prin accidentele biografice. Presupun că o asemenea Privire Străină a generat paginile bizare ale lui Urmuz. Pentru cei mai mulţi, ele sunt nişte rânduri comice, stârnesc râsul. Dar, în timp ce cititorii lui râdeau, el s-a dus într-un boschet la Şosea şi şi-a tras un glonte în cap. Explicaţia este că, aşa cum spunea Ionesco, comicul e fără soluţie: "N-am înţeles niciodată, în ce mă priveşte, diferenţa care se face între comic şi tragic. Comicul fiind intuiţia absurdului, mi se pare mai disperat decât tragicul. Comicul n-are soluţie. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat cu adevărat în serios, şi nimic luat cu adevărat uşor." Există un râs bun, eliberator, şi un râs disperat. }ie, Tia, ţi-l doresc numai pe primul!