Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
BAC-ul la română, 2016 de Nicolae Manolescu

A devenit un obicei: an de an, BAC-ul la română creează dificultăţi elevilor şi profesorilor care corectează lucrările. Mai nou şi părinţilor! În număr neobişnuit de mare, aceştia au semnat o petiţie în care cer ministerului să adopte o hotărîre prin care să se dispună ca romanul lui Marin Preda, Moromeţii, să fie considerat interbelic. Să nu-ţi vină să crezi! Curată, iertaţi-mi cuvântul, imbecilitate! Dar de ce nu e în stare un părinte ca să-şi salveze loaza de la eşec? (Aflu cu această ocazie că programa de la real prevede studierea doar a primului volum al romanului, şi doar aceia de la uman a ambelor. Ce metodă o mai fi şi asta?) Atare absurditate nu-i cruţă pe cei care au formulat subiectele de principala responsabilitate. Înţeleg că şi la matematică a fost o situaţie asemănătoare, o formulare insuficient de clară. Or, claritatea este cerinţa numărul unu în astfel de cazuri. Nici cea mai mică ambiguitate nu are ce căuta în punerea pe hârtie a subiectului. Poate n-ar trebui să ne mirăm că apar întrebări cu privire la termenii enunţării subiectului la literatură, câtă vreme ele se ivesc la o disciplină mult mai riguroasă terminologic cum este matematica. Şi totuşi!

Dacă un roman e sau nu psihologic, iată o problemă care nu poate fi decisă de competenţa elevilor. În sens larg, orice roman e psihologic de vreme ce se ocupă cu oameni, nu cu animale sau păsări. În sens strict, psihologic este romanul care analizează, în modalităţi variate, trăirile personajelor. Istoricii literari obişnuiesc să distingă între romanele aşa zicând tradiţionale, în care accentul cade nu pe examinarea ori redarea nemijlocită a emoţiilor sau sentimentelor personajelor, ci pe mediul (social, moral, politic) în care acestea îşi duc existenţa. S-a convenit de mult că romanul începe prin a fi social şi devine mai târziu psihologic. În fiecare literatură, procesul are acest sens, dar la date diferite. Toată lumea pare de acord că la noi, de exemplu, trecerea de la social la psihologic se face în interbelic. Ion al lui Rebreanu e un roman social, Fecioarele despletite al Hortensiei Papadat-Bengescu, unul psihologic. Există şi situaţii ceva mai complicate. Bunăoară, Mara lui Slavici, apărut înaintea Primului Război, poate fi considerat un roman psihologic, în care stilul indirect liber ne permite accesul direct la „interioritatea” personajelor, dar din care nu lipseşte tabloul provinciei ardeleneşti din timpul Imperiului austro-ungar. Nici Viaţa la ţară al lui Duiliu Zamfirescu, anterior tuturor acelora la care m-am referit, nu poate fi clasificat în chip hotărît într-o categorie sau alta. În interbelic, lucrurile devin relativ clare. Camil Petrescu impune genul psihologic, urmat de genera- ţia următoare. Nu toate romanele epocii pe care manualele le situează în psihologic sunt însă cu adevărat interesate de problematica sufletului individual. Un exemplu rău interpretat: Pădurea spânzuraţilor al lui Rebreanu. S-a susţinut, de obicei, că el face pandant lui Ion, ca roman psihologic romanului social. E greşit. Problema lui Bologa e una de esenţă morală, nu psihologică. Autorul descrie o criză a conştiinţei morale a unui cetăţean al imperiului împins de soartă să lupte în război contra conaţionalilor lui. Rebreanu nu dispune încă de mijloacele analizei psihologice. Bologa rămâne, ca şi Ion, un personaj reprezentativ pentru o categorie social-morală, nu unul individualizat psihologic. Realitatea războiului îi determină întreg zbuciumul moral, ca şi altui personaj al lui Rebreanu, dintr-o nuvelă tragică, prins în aceeaşi menghină, şi abia în subsidiar un comportament psihologic individualizat. Pentru precizări, găsiţi câteva pagini consacrate acestui din urmă roman în Arca lui Noe. Şi, în legătură cu întreaga dezbatere, reamintesc că figurează de decenii bune în bibliografia şcolară studiul menţionat, în care tocmai spre a evita capcanele unei terminologii echivoce, moştenite din critica interbelică şi conservate grijuliu de dascălii de română, am introdus noţiunile de doric, ionic şi corintic, care transgresează clasificările inevitabil neclare dinainte.

A fost vorba şi de romanul lui Călinescu, Enigma Otiliei. Şi el rău interpretat ca balzacian, aşadar tradiţional, aşadar social, aşadar nepsihologic. În fond, Enigma Otiliei e pseudobalzacian, reluând formula Comediei umane din unghi modern şi analitic, la limita pastişei critice intenţionate. Ca să nu spun că romanul conţine pagini de analiză psihologică de o mare fineţe, nefiind atât romanul mediului burghez al Capitalei de acum aproape o sută de ani, cât o poveste de dragoste între doi adolescenţi. Şi, în fond, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , unul dintre fondatoarele psihologismului la noi, nu este, în egală măsură, un roman al unui Bucureşti doar cu două decenii mai vechi?

Ar mai fi multe de spus. Confuzia care m-a deteminat să scriu aceste rânduri pleacă de la incapacitatea celor care formulează subiectele de a fi simpli şi clari în exprimare. Ca şi de la incapacitatea lor de a discrimina corect între aprecieri critice valabile, în stare a face autoritate, şi clişee culese la nimereală din acele faimoase auxiliare didactice, lipsite complet de bună-cuviinţă critică, rod nefast al unei mafii atotputernice în domeniul cărţii de şcoală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara