Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Bacovianul Bacovia de Mihai Vornicu

Despre George Bacovia, Eugen Lovinescu a prins o metaforă critică excepţional de pregnantă: lirica acestuia ar fi „expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia sinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, sinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede” (subl.n.). Principiul estetic stă în descendenţa doctrinei lui Platon, conform căreia poetul e un fel de Pythie posedată inconştient de impulsuri emanate dinspre zei. Însă elementar, adică ingenuu, poate fi întîiul poet, din vremi imemoriale; cei care-i calcă pe urme, încercînd expresia ritmată, îşi definesc individualitatea prin asimilare şi diferenţiere, totodată – unicul argument al existenţei poetice. Cu aceasta arta devine o divinitate bifrontală, ca anticul Ianus bifrons, cel cu două feţe îngemănate dorsal – una întoarsă spre trecut, cealaltă spre viitor –, căci creaţia însumează inefabil ingeniul demiurgic, născocitor, şi cultura umană acumulată, intrată în reflexele intelectuale ale artistului. Structural, arta îşi este propriul domeniu de referinţă, şi deci criteriu valoric, diacronia fiind implicată, voluntar sau nu, în obiectul artistic: opera de artă este un act funcţional polemic. Estetica modernă, fundînd teoretic autonomia – altfel spus, specificitatea – artei ca formă rituală de comunicare a dimensiunii umane faţă de cosmos, a dezlănţuit o nevoie de originalitate care impune exploziv evoluţia artei din era postsimbolistă (de unde divorţul, accelerat şi poate irecuperabil, dintre profesionistul creator şi public). Chiar cînd poemul pare candid şi „natural”, poetul e obligatoriu, măcar în parte, „pervers”.

Încît un Bacovia inconştient liric nu e de conceput. Esenţial, el este un citadin cu toate simţurile încordate la extrem, şi împovărat nevrotic de sentimentul de a se afla la sfîrşitul predestinat al unui ciclu vital:

„Plîngea caterinca-fanfară
O arie tristă, uitată…
Şi stam împietrit… şi de veacuri,
Cetatea părea blestemată”(Panoramă)

sau:

„Spuneau că mîine vor pleca pentru totdeauna şi că veacul nostru s-a sfîrşit”. (Cubul negru)

Universul întreg agonizează imens, urmînd spectacolul aproape apocaliptic al declinului anotimpurilor spre vremea glacială; natura e scheletică, bîntuită de stridenţe sonore demente:

„Veşnicie,
Enervare…
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie…
Vînt de gheaţă s-a pornit,
Iar sub crengile schelete –
Hohot de smintit.” (Oh, amurguri)

Urbea estivală nu e mai puţin înfiorătoare, căci devine un cimitir dantesc, în care morţii şi viii — cadavre latente, în devenire – se dezagregă pestilenţial; acum copleşirea e de ordin olfactiv:

„Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito,
Pe catafalc, de căldură-n oraş,
Încet cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito!” (Cuptor)

Descompunerea maladivă pînă în adîncuri a materiei organice şi umane invadează paroxistic şi se propagă asupra parcului – natură artificializată; verdele vegetal se mută în culori sîngerii şi evocă morbid tablouri de spital:

„Acum stă parcul devastat, fatal,
Mîncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu-carne vie,
Acum se-nşiră scene de spital.”
(În parc)

Poetul francez Verlaine, cu o generaţie mai vîrstnic, alegorizase doar apusul graţios al veacului galant şi pudrat, compunînd o pînză în stilul picturii unui Watteau, cu parc-decor vag răvăşit de furtună:

„Le vent de l’autre nuit a jeté bas
l’amour
Qui, dans le coin le plus mystérieux
du parc,
Souriait en bandant malignement
son arc.” (Les fêtes galantes)

În poemele lui Bacovia, lumea reală e ipostaza premortuară a materiei: la clavirul ce „pare catafalc”, iubita, ea însăşi „cu faţa de mort” (sugestie baudelaireiană), cîntă trist, gemînd, „îngrozitorul marş lugubru, funerar”. Moartea universală are grandoare statică, ceremonioasă:

„Dormeau adînc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar
veşmînt –
Stam singur în cavou şi era vînt…
Şi scîrţîiau coroanele de plumb.”
(Plumb)

Viziunea apocaliptică imaginează diluviul originar:

„De-atîtea nopţi aud plouînd,
Aud materia plîngînd…”

care deschide o fereastră spre infinitul cronologic, într-un vid temporal unde se amestecă, confundîndu- se, începuturile şi finalul speciei umane:

„Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atîta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.” (Lacustră)

În altă parte, şi în proză:

„Şi vrerea noastră era un vaiet peste valurile grele şi pustii – un ecou al ultimilor oameni sub nouri de plumb îngălbenit. Depărtările profilau o civilizaţie dărîmată, pămîntul aştepta un nou transformism, şi eram ultimii oameni peste aceste valuri.” (Valuri) Bacovia, întîiul poet român care îndrăzneşte să coboare în preistorie, resimte primordialitea acvatică. (George Călinescu, în recreaţiile lui poetice cu fantasmări ludice şi voluptăţi savante, a împins apoi arheologia biologică încă mai în abisurile temporale ale Terrei, afundîndu-se pînă la regnul mineral:

„Rozina, ai mulţi strămoşi,
Prin unghii tu esti rudă
Cu munţii cei stîncoşi.”)

Deţinînd, vasăzică, un adevăr suprem insuportabil de care nu se poate elibera prin expresie (iată o estetică a noncatharsisului: fără să fi bănuit, Bacovia era antiaristotelic!), poetul ia masca teribilistă – poză iconoclastă extrasă din simbolismul „decadent” şi romantismul satanic:

„Eu trebuie să beau, să uit ceea
ce nu ştie nimeni,
Ascuns în pivniţa adîncă, fără a
spune un cuvînt”.

Îndoliat, în haine negre, el se vede rătăcind solitar şi mizantrop prin palate vechi părăsite de proprietari, sau – dimpotrivă – „se adînceşte în cartiere democrate”, valsează în decor funerar, bea ceai şi vin, se droghează pe plan spiritual, regizînd „paradisuri artificiale” şi scene diabolice de sabat. Iubitei – şi ea excesivă – îi plac parfumurile şi pudra care îi transfigurează apăsat imaginea, concertează monoton şi isteric la clavirul muribund, în salonul silenţios ca un cavou, în vreme ce poetul – ftizic şi alcoolic – se prăbuşeşte pe covoare îmbălsămate de mirosuri, printre oglinzi; prostituată ori domnişoară de bună condiţie, ea este eterică, maladivă, atrasă de rafinamente alambicate.

Scriitorii „sămănătorişti” – mai toţi de origine rurală – şi în general tradiţionaliştii erau seduşi de aspectul sănătos în viziunea muncilor georgice al feminităţii, chiar cînd eroina evoluează în mediu orăşenesc:

„Doamna Roxana Ceaur părea, în faţa mea, o fată mare de la ţară, rumenă şi mlădie ca un bujor, puţin sfioasă, îngîndurată şi cumpănită de treburile casnice care nu-i permit să se dezechilibreze, franc surîzătoare, firească şi bună, fără nici un artificiu de sulimeneală, îmbrăcată în port de musceleancă.” (Gala Galaction, Roxana)

Ideal vorbind, sănătatea fizică garantează puritatea morală şi continuitatea instituţiei familiale – pe termen lung, a speciei. Un ţăran autentic însă (Creangă, de pildă) apreciază femeia pragmatic, în măsura în care se face utilă gospodăriei, şi tot aşa orientalul, care, inconştient clasic, acceptă numai criteriul erotic: din Caragiale s-ar înţelege că dragostea e doar relaţie senzuală (la „Nenea Iancu”, adesea, chiar în cvasimatrimoniu triunghiular). Iubirea ca modalitate de contact cu absolutul şi cale spre mîntuirea sufletului zbuciumat al artistului a fost invenţia şi atitudinea romanticului; mai încolo, modernismul baroc de sfîrşit de veac ori din toate vremurile de apogeu literar a cultivat un ideal feminin rafinat de civilizaţie pînă la perversităţi maladive şi erudiţie specifică, ori, dimpotrivă, decorativ bucolic: Ars amandi a latinului Ovidiu, poemele şi romanele francezului Pierre Louÿs, sau – la celălalt pol – Aminta poetului renascentist Torquato Tasso ca şi romanul antichităţii tardive Daphnis şi Chloe, sînt operele unor autori veniţi din şi trăitori în lumea urbană. Ceremonia erotică arată deci un Bacovia citadin, tentat de sacrilegiu şi de apostazie spectaculoasă:

„...Şi delirînd, cînd corul curge
[...],
Ei vor o noapte de orgie,
Pe canapeaua din altar.” (În altar)

Precedentul livresc stimulează ţinuta damnatului şi dezvăluie sursele care l-au inspirat, transferîndu-i o atitudine de sensibilitate poetică acută:

„Trec corbii – ah, «Corbii»
Poetului Tradem” (Amurg)

sau:

„Dar în lugubrul sălii, pufneau în rîs sarcastic
Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat”
(Finis)

sau încă:

„Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură...”
(Sonet)

Teoretizîndu-şi un soi de instrumentalism cromatic, Bacovia exersează, în tehnică impresionistă, pete de culoare, uneori cu contur fin şi delicat, cărora le asociază sonorităţi incantatorii:

„Verde crud, verde crud...
Mugur alb şi roz şi pur, ş...ţ
Vis de-albastru şi azur” (Note
de primăvară)

sau:

„Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe”... (Alb)

şi iarăşi:

„Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –,
Oraşul tot e violet.” (Amurg violet).

Mai întotdeauna, versul pare să curgă firesc şi de la sine, dar îndărătul fluidităţii e tehnică poetică guvernată de simţul muzical.

Proza însă este operă de diletant avid de rafinamente singulare şi de puneri în scenă al căror scop e să şocheze ostentativ liniştea suficienţei burgheze. Construcţia epică elaborată nu-i stă la îndemînă şi-şi pierde repede suflul, încît textul nu se întinde dincolo de creionarea unui tablou mai mult ori mai puţin închegat. Notaţiile în tuşe adăugate succesiv care făceau originalitatea poemelor scurte, transpuse în scriitura prozei, lasă impresia de febrilitate şi neducere la capăt. Povestirea Cubul negru, cu desfăşurare misterios satanică, anticipează atmosfera de sinucidere lentă a eroilor blazaţi, disperaţi şi inadaptabili, uitaţi din alte vremuri, din romanul Crailor de Curtea-Veche al lui Matei Caragiale, dar fără cult medieval şi fără voluptăţi balcanice:

„Figurile noastre erau palide şi tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.”

Personajele, vag schiţate, împlinesc un ceremonial bizar de depravare şi autodistrugere; e pomenit Marx, ca fantomă apocaliptică, anunţătoare a finalului, care – la alt nivel – echivalează, încă mai sumbru, „rîsul sarcastic” al lui „Poe şi Baudelaire şi Rollinat” din poeme:

„Şi ea luă ghitara neagră şi începu, cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe
[...] Noi beam în cubul negru, în fumul ţigărilor ce ne învăluia, iar lampionul arăta
sfîrşitul unui veac. [...] Deodată lumina fu stinsă, şi umbra lui Karl Marx apăru în
noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.”

Cînd uită masca demonismului hieratic, Bacovia horaţianizează în felul unui Alecsandri întristat, cultivînd voluptăţi de interior şi înfiorîndu-se de spectacolul hibernal pe care-l contemplă de la căldură, dindărătul ferestrelor şi al zidurilor:

„Te uită cum ninge decembre,
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trozneşte.
Şi mînă fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia [...]
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape.” (Decembre)

Cum se vede, Bacovia construieşte o urbs, un oraş de mit, în fond tot atît de metafizic ca şi satul lui Blaga, pe care-l localizează în spaţiul şi timpul unui Bacău cu geografie fabuloasă:

„Prin codrii Bacăului
Vîjîie vîntul
Şi-ntunecă lumea
Un cer ca pămîntul –
Şi codru pe codru,
Se umple de clocot,
Iar toamna în hohot
Le cîntă prohodul...” (Furtună)

*

George Vasiliu i-a supravieţuit biologic mulţi ani poetului George Bacovia, cum Dan Barbilian poetului Ion Barbu. Însă acesta din urmă s-a sinucis lucid ca poet, considerînd că a epuizat resursele unui limbaj, poezia, încît s-a întors către o expresie încă mai epurată de contingent, pitagoreică – numărul –, şi a redevenit matematician. Dimpotrivă, Bacovia a consumat deschiderea senzitivă şi intelectuală a unei vîrste şi a unui personaj poetic. Ca într-un bal mascat absurd de la curtea regelui Ludovic XIV povestit de memorialistul Saint- Simon, unde fiecare conviv purta pe faţă masca propriei sale figuri fixate rigid într-un mulaj de carton, Bacovia şi-a expus în efigie un chip încărcat şi încremenit în expresia pe care a voit s-o arate public. Pe urmă, s-a mărginit doar la identitatea lui civică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara