Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Baiadera - o piesă de muzeu de Liana Tugearu



Deschizând programul de sală la premiera spectacolului de balet Baiadera, ce a avut loc de curând pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, am aflat ceva nou despre mine. Şi, după atâţia ani de convieţuire cu mine însămi, acest fapt nu e puţin lucru. Am aflat că nu îmi place baletul, deoarece în motto-ul de deasupra textului scria clar: "Cui nu-i place Baiadera, nu-i place baletul", cuvinte aparţinând criticului anglo-american Clive Barnes. Iar mie nu îmi place Baiadera, deci... Dar atunci de ce oare, de aproape patruzeci de ani, tot scriu despre balet (dans clasic) şi nu numai despre acest gen, de ce m-am entuziasmat de câte ori am văzut piese inspirate ale unor mari coregrafi şi interpretări admirabile ale unor mari dansatori? Atunci, poate că totuşi iubesc această artă a dansului, dar ce mă fac cu Baiadera, care totuşi nu îmi place? Şi, iată că din această dilemă nu pot ieşi!

Baletul Baiadera a fost creat în 1877 de Marius Petipa, pe scena Teatrului Marinsky din Sankt Petersburg, pe muzica lui Ludwig Minkus şi pe un libret de Serghei Kudekov şi Petipa însuşi. Cu zece ani în urmă, deci în 1995, el a mai fost montat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, de maestrul de balet ucrainian Valeri Kovtun. Titlul cronicii mele la spectacolul de atunci era: Baiadera sau La umbra kitsch-ului în floare şi, revăzându-l acum, repus în scenă de Mihai Babuşka, după Petipa, argumentele mele pentru acel titlu sunt aceleaşi. în programul de sală din 1995 scria cu mai multă sinceritate decât în cel prezent, unele aprecieri despre muzică: "Cu toate că nu a adus nici o inovaţie în creaţia muzicală, iar inspiraţia, expresivitatea şi inventivitatea sunt destul de sărace, Minkus are merite incontestabile faţă de arta dansului". Logica acestei fraze este una de fier: o muzică slabă a făcut mari servicii dansului! Dacă cunoaştem însă puţină istorie a dansului, lucrul nu este de mirare pentru acea epocă, întrucât compozitorul angajat al Teatrului Imperial "fabrica" muzica la indicaţiile precise ale coregrafului. Procedeul nu a mai putut avea însă efecte nefaste atunci când compozitorul căruia i s-au comandat balete a fost Ceaikovski. Dar cum stăm cu libretul baletului în discuţie? Scriam tot în 1995: "Libretul e pueril şi tratează despre o lume a hinduismului văzută prin ochelarii groşi ai superficialităţii, datorită cunoaşterii după ureche a acestei lumi, cât şi a capodoperelor sale, căci baletul Baiadera este inspirat din drama Sakuntala a lui Kalidassa". Şi această deficienţă nu are cum să nu jeneze un spectator avizat. Dar, în dans, libretul contează mult mai puţin decât în cazul textului unei piese de teatru spre exemplu, căci, în ultimă instanţă, textul unui spectacol de balet îl scrie coregraful, prin mişcările create de el. Or, nu numai ideea de spectacol de dans a evoluat în tot cursul secolului XX, dar însuşi genul de dans clasic s-a modificat şi s-a îmbogăţit substanţial. Mai mult încă, pe chiar parcursul carierii coregrafului Marius Petipa a existat o traiectorie ascendentă de la creaţia sa acum comentată, din 1877 şi Frumoasa din pădurea adormită, de Ceaikovski, din 1890, Spărgătorul de nuci, al aceluiaşi, din 1992 şi Lacul lebedelor, tot de Ceaikovski, din 1895 - la ultimele două colaborarea lui Petipa cu coregraful Leon Ivanov fiind determinantă. Or, în cazul baletului Baiadera, aici este durerea cea mare: spectacolul este supraîncărcat de pantomimă şi ţesătura coregrafică săracă, repetând dreapta - stânga fiecare grupaj de două, trei mişcări.

Dansatorii trebuie, desigur, să intre în tiparele propuse, cărora le fac faţă în funcţie de acurateţea tehnicii fiecăruia şi de personalitatea lor de interpreţi. Două dintre personajele principale masculine sunt create exact după mulajul acelei epoci de balet - Brahmanul, interpretat de Tiberiu Almosnino şi Rajahul Digmanta, de Mihai Babuşka sunt simple prezenţe care se impun vizual prin costumul fastuos, la care se adaugă, din când în când, puţină pantomimă. în schimb, Fachirul Magdavaia, interpretat cu brio de Mihai Mezei, are mult şi spectaculos de dansat şi, desigur, dansatorul nu are nici o vină că personajul a fost conceput aiurea, ab origine, ca un fel de sclav, cu o gestică sălbatică, şi, în acelaşi timp, ca un trepăduş care poartă intrigile de colo-colo, deci fără nici o legătură cu un fachir. în genere, interpretele din dansul numit djampé, Adela Crăciun şi Mihaela Gheorghişor, ca şi cele patru baiadere, Georgiana Stroie, Cleopatra Rogalski, Raluca Radu şi Corina Aldea, cât şi dansatoarele şi dansatorii din pas d'action îşi execută partiturile cu conştiinciozitate. O notă de virtuozitate dinamică, bine susţinută, caracterizează dansul tobelor ai cărui solişti sunt Mădălina Sloteanu şi Răzvan Marinescu. Cine mai are mult de lucru cu sine este Narcis Niculaie, în Idolul de bronz.

Principalii interpreţi ai spectacolului sunt însă preoteasa Nikia, Corina Dumitrescu, prinţul Solor, Ovidiu Matei Iancu şi Gamzatti, fiica Rajahului, Laura Blică-Toader. Aceasta din urmă, frumoasă şi impunătoare ca prezenţă scenică, mai are de exersat pentru a atinge exigenţele tehnice ale rolului. Matei Ovidiu Iancu este însă în plin progres tehnic, ca săritură. "Balonul" său a crescut spectaculos, linia este impecabilă, dar turaţia rămâne încă de adus la acelaşi nivel de virtuozitate cu saltul. La Corina Dumitrescu nu este cazul să discutăm despre siguranţa şi acurateţea ei tehnică, ci despre faptul că e singura dintre interpreţi care a depăşit tiparul şi a reuşit să imprime personajului Nikia un puternic suflu dramatic. Dansul ei, încărcat de durere, când îşi "cântă" cu întregul ei corp disperarea, în faţa trădării lui Solor, care după ce îi jurase ei credinţă se va căsători cu fiica Rajahului, este un moment de artă autentică. Numai că şi în acest caz trebuie să facem abstracţie de modul cum a fost tratat acest trio sentimental, Nikia-Solor-Gamzatti, ca o intrigă galantă europeană şi nu ca o gravă încercare de transgresare dintr-o castă în alta, fapt propriu societăţii hinduse.

Un aer de autenticitate al locului aduce scenografia Adrianei Urmuzescu şi costumele nu lipsite de fantezie şi de o preţioasă armonie cromatică.

Avem deci de-a face cu o scoatere de la naftalină a unui kitsch de epocă. Cuvântul e nou, practica însă e veche. Dar faptul că o piesă de muzeu - şi anume nu una dintre capodoperele epocii romantice - este reintrodusă în repertoriul Operei nu este grav în sine, decât dacă ţinem cont că Baiadera este singura premieră de balet a acestei stagiuni. Unde este deci creaţia românească originală pe această direcţie a dansului? Dacă Mihai Babuşka nu îndrăzneşte să se lanseze în creaţii proprii, trebuie să îi invite pe alţii să o facă. Opera din Paris are şi ea în repertoriu Baiadera, iar acolo au montat în ultimii ani şi o mulţime de coregrafi de dans neoclasico-modern şi de dans contemporan, de la Roland Petit la Mats Ek, Jiri Kylian, Kader Balarbi şi Angelin Preljocaj şi tot acolo funcţionează şi un studio de dans contemporan. Noi încotro ne îndreptăm, spre înflorirea sau spre sufocarea unui întreg gen de creaţie coregrafică autohtonă? Cei în măsură trebuie să dea răspuns la această întrebare

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara