Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
„Baletul” - formă a existenţei de Constantin Cubleşan

Octavian Doclin, Baletul de noapte, Editura Gordian, Timişoara, 2015.

Pe la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, în jurul revistei „Orizont” din Timişoara se formase un grup de tineri scriitori, studenţi pe atunci, care căutau să se exprime mai liber, mai puţin înregimentaţi în rigorile ideologice ale vremii, susţinuţi de (şi el tânăr pe atunci) criticul Cornel Ungureanu. Tot aceştia au izbutit să imprime revistei „Forum Studenţesc”, din localitate, o atitudine polemică frontală (chiar dacă mascată strategic), pe cât se putea, la adresa metodei realismului socialist, încă susţinută de forurile tutelare. Între aceşti insurgenţi se numărau Marcel Pop-Corniş, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Florin Bănescu ş.a., nu în ultimul rând Octavian Doclin. La absolvirea studiilor s-au răsfirat, fiecare luându-şi în proprietate drumul profesiei. Unii au rămas în capitala bănăţeană, alţii, trei dintre cei amintiţi, stabilindu-se la Arad, iar Octavian Doclin poposind la Reşiţa unde, în curând, avea să devină reperul de referinţă al mişcării din vechea cetate metalurgică (din păcate azi rămasă doar o amintire istorică). A publicat de-a lungul vremii numeroase volume de versuri, de la debutul editorial din 1979, cu Neliniştea purpurei (aproximativ treizeci, la care se pot adăuga reeditările, antologiile de autor, volumele în limbi străine) până la actualul: Baletul de noapte (Editura Gordian, Timişoara, 2015), o construcţie oarecum rapsodică, alcătuită din şase cicluri – variaţii pe aceeaşi temă, exprimată metaforic, anunţată în chiar deschiderea volumului: „iubirea puterea eliberarea/ într-o luptă fără sfârşit/ aşa cum în baletul de noapte/ într-un timp fără sfârşit/ înlănţuiţi de o iederă otrăvitoare (…) pentru înăsprirea sângelui” (iedera otrăvitoare). De ce baletul de noapte? Pentru că, zice poetul: „nu se putea dansa/ niciodată la vedere” (Penitenciarul penitenţă). Evident, e vorba de un… dans al verbului articulat în condiţii de „notorietate clandestină”, odinioară, când „bolnav de boemie de nevindecat (…) în subterană eşti singur cu fantomele doar ale tale/ care te-au bântuit şi biciuit cu cravaşa vie a morţii” (Cravaşa/ femeia lichidă). Iată, sonorităţile dramatice ale poemelor ce îşi au sorgintea în confruntarea continuă dintre viaţă şi moarte, ca „formă de existenţă” (Premiera). În această cheie îşi formulează şi propria profesiune de credinţă: „ A fost învăţat/ să danseze baletul de noapte/ să-l interpreteze/ cu iubire şi ură/ cu tandreţe şi furie/ cu frică luciditate şi nebunie/ ca pe o boală incurabilă/ cu fiecare pas făcut” (Desenul secret). Poezia lui Octavian Doclin – „ajuns la borna km 65” – cultivă îndeobşte linia unei simplităţi metaforice, lipsită de orice spectaculozitate experimentală, el fiind, în fibra profundei sale personalităţi, un iubitor al decantărilor morale, existenţiale, expresie a trăirilor lăuntrice care hrănesc „apele termale/ ale poeziei”. E o poezie oarecum confesivă, în care poetul vorbeşte despre sine (evocator, biografic) utilizând însă formula adresării la persoana a doua, ca într-o relatare a unui spectator afectat de tot ce se întâmplă în jurul său: „cu ochii la Cer/ şi Cartea la piept/ i se dictă pe parcursul vieţii/ ruşinat simţindu- se/ şi plin de remuşcări/ trăind în frică şi vină/ căutând acum/ să se ierte pe sine/ străduindu-se/ pentru experienţa/ unor viziuni mai înalte (în frică şi vină). Ciclurile au în centru derulării lor emoţional-participative, un soi de narativitate factologică, urmărită prin angajamentul unui personaj mărturisitor: Scribul (de remarcat că un asemenea personaj aflăm şi în vasta întreprindere romanescă a Celor o sută, datorat lui Gheorghe Schwartz, de unde se poate deduce existenţa unei relaţii ideatice, subsumate, în creaţia foştilor colegi de baricadă studenţească de odinioară). Acesta este cel care angajează conflictual consemnarea vie a realităţilor trăite, într-un raport de sacralitate cu Sacerdotul, cu Stăpânul, cu Pivnicerul (alte personaje ale poemelor ciclice), urmând „fluviul Tavi” al unei lirici metaforice prin excelenţă, provocând chiar o dezbatere dialectică de meditaţie filosofică: „Scribul către Stăpân:/ cât timp îţi ia scrierea unui cuvânt?/ Răspuns: o zi// Scribul către Stăpân: ce înseamnă un cuvânt?/ Răspuns: o mie de zile//Scribul către Stăpân: cât valorează pentru tine/ o mie de cuvinte?/ Răspuns: câteva litere// Scribul către Stăpân: dă-mi şi mie o literă/ Răspuns: aşteaptă o zi” (Dialog).

E aici o anecdotică ce mizează pe poanta moralistă, prezentă de altfel de-a lungul întregului ciclu liric, marcând „Evanghelia sinoptică” (Exploatarea interzisă) a acestor mărturisiri privitoare la „realitatea i-realităţii”, „în pajiştile subteranelor lui/ pe care le păstorea adesea/ şi unde-şi stâmpăra setea de cuvânt pe limbă/ adăpându-se din izvoarele numai ale lui/ şi doar de el ştiute” (Navetistul).

Gesticulaţia lirică e desigur una parabolică, învăluind în simboluri (cu cheie mai puţin obscură) din care se poate decripta propria biografie afectivă a poetului: „Încuie uşa îngerepoet când fugi de-acasă/ şi aruncă- ţi cheia de la gât/ în urmă să crească un munte gol înăuntru/ să încapă toate angoasele o toate angoasele tale/ care ţi-au devorat creierii atrofiaţi/ de halucinaţiile nopţilor arse-cenuşă/ la flacăra verzuie a drogului-spirt/ şi supt sângele din al treilea ochi/ Marele Domn/ alţi îngeri alte îngerese te vor însoţi în fuga ta/ cântând la mii de tuburi de orgă/ până la sfârşitul călătoriei/ printr-un anotimp biciuitcravaş at/ de ultima viziune a unei morţi/ pe-trecute demult/ ar mai trebui atunci oare încă o fugă/ sau poate numai o altă moarte/ ce zici? (Ar mai trebui). Mereu înfiorat de angoasele subteranelor propriilor trăiri emoţionale, poetul devine un căutător de sine printre atâtea evenimente existenţiale ce-i alcătuiesc biografic poezia: „Te-ai rătăcit poete/ din insomniile morţii/ visele tale colorate/ te ocolesc acum/ le-ai uitat periculos de uşor/ prea repede ai uitat/ cămaşa de sare/ şi frigurile şi căldurile deodată/ toate ale morţii altora/ spui tu de frica/ sudorii care- ţi îngroaşă/ grăsimea depusă pe ochii- ţi/ tot mai mici tot mai seci/ a căror lumină/ poate doar să mai ardă/ miezul fie şi al unui singur cuvânt/ de mai sus/ în care plonjez tocmai acum” (Frigurile/ căldurile).

Ajuns la vârsta deplinei maturităţi (biologice şi artistice deopotrivă), Octavian Doclin are seninătatea dramatică a autoreflecţiei („de-o viaţă am aşteptat/ pe cineva pe care să-l învăţ/ jocul vieţii dragostei şi al morţii” – se opriră), împlinind astfel o poezie străbătută de fiorul meditaţiei existenţiale, într-un discurs liric personal, marcat de angoasele şi iluminările unei conştiinţe în care s-au decantat anotimpurile bulversante ale veacului său.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara