Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Barcelona imaginară de Marius Conkan

Andrei Mocuţa, Voi folosi întunericul drept călăuză, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 80 pag.

Spre deosebire de alţi autori tineri care caută, întâi de toate, să creeze un discurs polifonic, folosind tehnici din ce în ce mai complexe, Andrei Mocuţa optează pentru directeţea epică a limbajului, deşi complexitatea poeziei sale e de găsit în registre la fel de relevante.

Voi folosi întunericul drept călăuză, volumul recent publicat de poet (care a semnat, în ultimii ani, şi câteva cărţi de proză), este un fals jurnal de călătorie, scris în aşa fel încât diversele planuri şi jocuri stilistice să întărească relaţia ambiguă dintre „real” şi „imaginar”. Chiar dacă spaţiul dominant al volumului este Barcelona, cu atmosfera sa exotichistrionică, poemele se hrănesc din imaginaţia explozivă şi, uneori, excesivă a autorului care îşi propune, de fapt, să cartografieze Barcelona ficţională, trecută prin filtrul propriei sensibilităţi fără avânt liric-emoţional. De altfel, spaţiile predilecte, unde se desfăşoară călătoria în istorie şi mit, sunt aeroportul, hotelul, portul, muzeul, piaţa publică, ateneul sau autobuzul, adică nişte heterotopii sau spaţii de tranzit care alcătuiesc structura Barcelonei imaginare. În interiorul lor şi datorită naturii lor liminale, este posibilă construcţia unei lumi hibride cultural, mai ales că poetul îşi conduce treptat discursul spre un nivel simbolic sau chiar parabolic (cum putem citi în numeroase poeme). Cu alte cuvinte, Andrei Mocuţa creează, în tuşe ludic-ironice, o istorie culturală alternativă, al cărei cadru de referinţă este tocmai istoria vag personală, iar acest demers constituie zona de forţă a volumului său („În carapacea broaştei ţestoase/ pe care se sprijină una dintre coloanele/ catedralei Sagrada Família/ am găsit un bileţel/ cu testamentul lui Antoni Gaudí:// Vreau să fiu împărţit în pesetas/ şi-mprăştiat în toate oceanele lumii,/ astfel ca textele sfinte/ să nu mai trâmbiţeze/ că nu putem duce averea/ în viaţa de apoi,/ ci să ne înveţe că noi suntem/ propria noastră avere/ şi-mpreună cu ea ne risipim singuri”, p. 47).

Dacă analizăm însă alte aspecte structurale şi stilistice, poezia din Voi folosi întunericul drept călăuză nu mai poate fi pusă într-o lumină benefică. Cel mai evident cusur al cărţii îl reprezintă poemele cu sens previzibil, cum sunt, de pildă, Singurul cititor, Iubirea e un culegător columbian sau Incursiune romantică în Plaça de Catalunya (unde dragostea este înţeleasă, la modul stereotipic, ca sentiment atemporal). Pe de altă parte, unele poeme cu caracter moralizator-anecdotic nu sunt prea izbutite, deoarece autorul mizează pe un anume efect poetic (bine gândit, de altfel), pe care îl scapă repede de sub control, aşa încât asemenea poeme pot să stârnească, în cel mai bun caz, doar umorul (fapt care poate fi, în altă logică, un scop urmărit).

Ironia, jocul livresc şi efectul imaginaţiei duse la extrem predomină în volum, dar nu dezvăluie aproape deloc ceea ce este „autentic” în poezia lui Andrei Mocuţa, mai precis ceea ce ar putea aparţine, ca viziune şi stil, numai şi numai autorului, la o eventuală încadrare a sa în peisajul literar actual, destul de variat. Deşi imaginaţia hipertrofiată este un atú al poeziei de acest gen, lipsa unui fond afectivbiografic, care să modeleze scenariile livreşti, dar şi a unor inflexiuni care i-ar particulariza stilul, poate produce în timp un limbaj mult prea artificial. De pildă, atunci când „filosofează” fără rost, poetul umple pagini întregi cu versuri care nu fac altceva decât să scadă calitatea volumului, cum sunt meditaţiile despre poezie sau dragoste, care nu au nimic special („Nu e vorba despre/ marea dragoste a vieţii tale,/ sufletul pereche pe care/ te amăgeşti că tocmai l-ai întâlnit,/ ci de toate celelalte pe care/ te-ai ferit să le/ iubeşti”, p. 27; „Poezia poate fi/ o căutare disperată a binelui,/ o luptă constantă împotriva răului/ sau pur şi simplu o poveste”, p. 36). Cu toată ironia lor, astfel de poeme sunt umbrite estetic de altele mai experimentale, din cauza tonului şi expresiei generalizante, care iterează locul comun. Este posibil însă ca aceste construcţii să fie un act autosubversiv, asumat, cum spuneam, în literă ironică.

În ciuda oricărui reproş pe care l-aş mai putea invoca, dimensiunea livrescă a volumului este inteligent şi fin construită, deoarece autorul creează, în fond, nişte mituri alternative, folosind călătoria în Barcelona ca prilej şi context al unei călătorii poetice în istoria artei. Andrei Mocuţa se joacă permanent cu trimiterile culturale, prin chiar reinventarea lor în spirit ludic, ceea ce face ca volumul Voi folosi întunericul drept călăuză să fie o reuşită, chiar dacă acest tip de scriitură este tot mai des evitat de către autorii tineri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara