Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Basarabia mea de Pavel Şuşară


După apariţia în spaţiul public a Galeriei şi casei de licitaţie Artmark, cîteva lucruri s-au schimbat în mod vizibil, atît pe piaţa de artă cît şi înlăuntrul fenomenului artistic, în general. Pe piaţa de artă a apărut un actor nou, puternic, cu o susţinere financiară şi logistică fără precedent, care a ridicat nivelul actului comercial pînă la o cotă comparabilă cu aceea stabilită de instituţiile similare de pe pieţele consolidate, iar în spaţiul mare al artei româneşti de astăzi Artmark a devenit şi un fel de salvator al instituţiilor publice specializate, asumîndu-şi, implicit, funcţii academice. Pe fondul crizei cronice a instituţiei muzeale din România, consecinţă directă a crizei latente în care comunismul a aruncat întregul patrimoniu cultural, asemenea tentative s-au făcut în mod constant, dar ele au funcţionat doar ca simple alternative private la instituţiile publice; Muzeul de Artă contemporană Florean din Baia Mare, care a devenit un imens receptacul pentru arta din întreaga lume, ceea ce nici o instituţie de stat nu a făcut-o pînă acum, Galeria Luchian 12, care şi-a fixat un amplu proiect de recuperare a segmentului artistic ignoarat sau ejectat de către politicile oficiale, Galeria şi casa de licitaţie Pogany, în primul ei an de existenţă, care şi-a propus o privire panoramică asupra artei româneşti, folosind exclusiv materialul oferit de piaţa de artă. însă aceste instituţii s-au poziţionat, faţă de cele oficiale, fie complementar, oferind o altă lectură aceloraşi formule artistice, fie polemic, sugerînd un alt discurs decît acela, marcat de conformism şi de memoria propagandistică, al viziunii muzeale tradiţionale.

În acest context, Artmark a făcut un pas decisiv înainte, devenind, prin cel puţin una din componentele sale, un fel de substitut al muzeului, preluîndu-i acestuia funcţia publică. De fapt, lucrurile sînt ceva mai complicate pentru că nu este vorba doar de o preluare simplă, de asumarea exclusivă a unui efort de mediere între depozitul inert şi spaţiul public, ci de o negociere subtilă pe mai multe planuri; pe planul imediat, al deschiderii către consumatorul de artă, muzeul inexistent pînă ieri, a se vedea cazul Pinacotecii municipiului Bucureşti, se agregă subit şi devine, prin Artmark, o prezenţă indiscutabilă, dar odată cu patrimoniul său inaccesibil deleagă organizatorului şi întreaga sa autoritate morală şi sobrietate academică. Astfel, încep să dispară, încetul cu încetul, unele dintre cele mai aprige duşmănii şi cele mai greu dizlocabile prejudecăţi, anume acelea care privesc relaţia dintre muzeu şi piaţa de artă, primul, autist şi narcisiac în exces, cea de-a doua, frivolă şi pervertită pînă la prostituţie.

Rînd pe rînd, de la apariţia sa şi pînă acum, Galeria Artmark, în spaţiul elegant şi impecabil amenajat din punct de vedere muzeografic, de pe strada logofăt Luca Stroici, a fost muzeu de artă modernă, prin expoziţia Ion Gheorghiu-Ana Maria Smighelschi şi prin aceea a Ilfovenilor, dar şi pinacotecă a oraşului Bucureşti, prin lucrările reanimate din depozitul cu acelaşi nume, iar acum i-a venit rândul să fie şi muzeu naţional, chiar dacă, din păcate, Muzeul Naţional de Artă, ţîfnos, meschin şi arogant, aşa cum a demonstrat-o copios şi cu alte prilejuri, n-a catadicsit să participe cu nicio lucrare, prin expoziţia Bessarabia maia, expoziţie a artiştilor de origine basarabeană, realizată cu sprijinul Muzeului de Artă din Chişinău, al Muzeului Municipiului Bucureşti şi al mai multor colecţionari particulari. De ce Art­mark se substituie, prin această expoziţie, Muzeului Naţional de Artă şi de ce Ruxandra Garofeanu, infatigabilul curator al Galeriei, devine un fel de negociator al cauzelor riscante şi o sursă de concordie regională, iată o întrebare la care MNAR-ul n-o să răspundă, pentru că el nu răspunde niciodată, iar Artmark şi, implicit, Ruxandra Garofeanu răspund simplu, prin însăşi organizarea acestei expoziţii. Şi, în cuvinte simple, care ar putea fi şi pe înţelesul MNAR, răspunsul s-ar formula cam aşa: după alegerile eşuate de la Chişinău, după înfigerea ostentativă a steagului românesc în pieptul Parlamentului din acelaşi oraş, după schilodirea participanţilor la demonstraţia aferentă raptului de la numărătoare, după satanizarea României de către corul moldo-rus şi după introducerea vizelor pentru cetăţenii europeni de etnie românească, aici, în spaţiul acesta cultural, profund românesc, incompetent şi abulic, trebuia oferit un alt model de dialog şi de comunicare, imun la isteria politică şi la impulsivitatea administrativă, iar la acest răspuns era obligat Muzeul Naţional de Artă al României. El trebuia să sugereze existenţa unui nivel simbolic comun, să desluşească legătura adîncă şi stabilă dintre cele două spaţii româneşti, coeziunea lor sufletească şi proiectul unic de existenţă, aşa cum se deduc acestea din mesajele artiştilor care au acoperit, într-un fel sau altul, ambele geografii şi au transgresat istoriile particulare şi conjuncturile politice, dincolo de frustrările recente şi de vanităţile cotidiene. Dar cum MNAR este incapabil să conceapă şi să construiască un asemenea eveniment, obligaţia acestei incursiuni şi testul continuităţii în cele două spaţii româneşti i-au revenit unei instituţii private, iar cel mai bine poziţionată a fost Galeria Artmark. Şi uite-aşa, în loc să facă profit şi să-şi confirme esenţa capitalistă, un actor al pieţei de artă se trezeşte portavocea unui mesaj naţional şi vehiculul unui comandament moral, în vreme ce Mu­zeul Naţional de Artă îşi contemplă, neronian, pro­pria-i disoluţie.

Expoziţia către care au condus aceste contexte este chiar Bessarabia maia, gîndită şi realizată de Ruxandra Garofeanu, consiliată îndeaproape de Vladimir Bulat, pe departe cel mai bun cunoscător din România al spaţiului artistic basarabean. O expoziţie puternică, vie, spectaculoasă şi dramatică, în care intră o diversitate halucinantă de autori şi de stiluri, de la exoticul francez dezrădăcinat August Baillayre, pînă la Kogan Şneer, Idel Ianchelevici, sau la misteriosul Max Gamburd, ca să nu-i mai amintim pe evadaţii în Bucureşti, adică pe Nina Arbore, Miliţa Petraşcu, Mihai Grecu, sau pe tragicele victime ale ocultei kaghebiste, Ion Grigore Popovici şi Anatol Vulpe. Aici se întîlnesc cele mai diverse tendinţe estetice şi se întretaie cele mai neobişnuite drumuri expresive, de la realismul masiv şi eroic de factură rusească, la pictura occidentală a timpului, de la decorativismul, cam ostentativ şi greoi, de factură Mir Istcustva, adică un fel de Art Nouveau ŕ la russe, a lui Şillingovscki, la hieratica voluptuoasă a Ninei Arbore, de la expresionismul nordic al familiei Ceglakoff la senzualitatea profundă a lui Anatol Vulpe şi pînă la domesticirea măreţiei clasice de către Miliţa Petraşcu.

Concluzia laconică a acestei remarcabile expoziţii, care nu s-ar fi putut organiza fără sprijinul Muzeului de Artă de la Chişinău şi al directorului său, pictorul Tudor Zbârnea, în mod special, este una singură: creaţia artiştilor basarabeni, privită, aşa, cam pe întinderea unei sute de ani, este una autentică şi viguroasă, simultan românească şi europeană, e drept, uneori îmbogăţită cu un uşor accent rusesc. Iar organizarea ei era ab­solut necesară, mai ales acum cînd în Bessarabia (maia?) componenta românească şi europeană este dominată întîmplător tocmai de către accentul cu pricina.