Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Bastardul polivalent de Sorin Lavric

Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, prefaţă de Zoltán Rostás, postfaţă de Sanda Golopenţia, Editura Eikon, Bucureşti, 2015, 376 pag.

Nici o carte nu se naşte serafic dintr-un interes pur de sorginte teoretică. Chiar şi cele mai docte tomuri au în anamneză un scurt-circuit biografic din care autorul s-a inspirat în scrierea lor. În schimb „cărţile din cap“, scrise în laboratorul minţii de dragul lămuririi unei probleme, sînt sterile. Nici o adiere de viaţă nu le tulbură paginile, dovadă saţietatea pe care o resimţi parcurgîndu-le. E atîta uscăciune în vanitatea iniţială din care s-au hrănit, că nici un talent nu le poate izbăvi de stigmatul sterp al morţii livreşti. Cărţi „născute pe năsălie“, cum le numea Blaga.

Ionuţ Butoi a fost scutit de pretextul meschin de a scrie o carte despre Vulcănescu din ambiţie de palmares. Norocul lui e că, dîndu-şi doctoratul în 2012 cu Zoltán Rostás, sociologul i-a pomenit de o ladă cu manuscrise pe care o văzuse în casa Margaritei Vulcănescu, cea de-a doua soţie a cărturarului. După moartea Margaritei, lada trecuse în custodia fiicei celei mici, Măriuca, în apartamentul căreia Ionuţ Butoi va avea privilegiul s-o deschidă. Interesul pentru Vulcănescu îl avea dinainte, dar scotocirea unui cufăr cu fotografii, hîrtii scrise de mînă sau texte dactilografiate aveau să-i inspire dorinţa de a-l zugrăvi pe Vulcănescu în altă manieră decît cea obişnuită. Se subînţelege că nu cufărul i-a pricinuit motivaţia, cutia de lemn fiind doar prilejul (scurtcircuitul) ce i-a sporit pofta de a-l interpreta pe cărturar în alt mod. Dar fără cufăr, şansa ca exegeza să-i stea sub o convenţie stearpă ar fi fost mare. Se ştie că un document holograf sau o poză au altă înrîurire decît literele tipărite, coeficientul de mărturie pe care literele scrise o are în dauna celor tipărite fiind copleşitor.

Rezultatul întîlnirii cu lada de documente e cartea de faţă, cu remarca că informaţia de care face uz Ionuţ Butoi provine din multe alte surse, de n-ar fi să pomenesc decît dosarele CNSAS, gazetăria lui Vulcănescu editată de Marin Diaconu sau volumele de memorialistică semnate de interbelici (Mihail Manoilescu, Petre Comarnescu, Henri H. Stahl).

Ionuţ Butoi nu are pană de scriitor, faconda lui fiind plată stilistic. Textul curge liniştit, cu un calm rece, fără tresăriri lexicale în stare a provoca efecte estetice. Dar aspectul prozaic al cuvintelor e compensat de stăpînirea materiei. Ionuţ Butoi e un fin cunoscător al interbelicului, impresia pe care o lasă fiind de spirit mişcîndu-se cu uşurinţă într-un hăţiş de informaţii în care alţii şi-ar pierde busola. E atît de matur în judecăţi încît gîndul te duce la ochiul „siparic” al coordonatorului. „Siparic” e ochiul aflat în spatele perdelei, a cărui pupilă supraveghează o piesă cu discernămînt de regizor. Şi cum Zoltán Rostás ştia interbelicul de la cei care l-au trăit pe propria piele (să ne amintim de cartea de dialoguri cu Henri H. Stahl), discernămîntul de care dispune l-a contaminat pe tînărul Ionuţ Butoi. N-o spun ca să mut meritul de pe autor pe coordonator, ci pentru a surprinde un detaliu delicat: un tînăr care se apucă singur să priceapă interbelicul va fi cu totul neajutorat în cernerea informaţiei, sfîrşind prin a face figura unei marionete uşor de manipulat. Tocmai de aceea prezenţa unui mijlocitor menit a-i trece cîteva intuiţii cîntăreşte cît o iniţiere. S-au adunat atîtea aluviuni de deformare peste cele două decenii dintre războaie, că Ionuţ Butoi ar fi clacat în lipsa unor mijlocitori precum Măriuca Vulcănescu sau Zoltán Rostás. Restul e meritul autorului în calitate de unic întocmitor al interpretării de faţă.

Lapidar vorbind, volumul are trei capitole: primul vorbeşte despre mişcările studenţeşti din anii ‘20, al doilea despre concepţia lui Vulcănescu în echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti, iar al treilea despre cercurile în care se mişca cărturarul: familie, grupuri de prieteni sau medii universitare. În toate, Ionuţ Butoi e suveran în interpretarea datelor, avînd chiar afurisitul obicei de a vrea să pară neutru în interpretarea istoriei, trăsătură cu neputinţă de atins de nici un cercetător, fie el aflat pe picior de ipocrizie, fie trecut în condiţie ancilară. Dacă totuşi reuşeşte să dea impresia de nepărtinire, motivul stă în aerul impasibil de robot cu care acoperă paginile. Un metronom livid analizînd interbelicul cu mină de sfinx, acesta e Ionuţ Butoi. Numai că din placiditatea livrescă ies pagini de o rară competenţă istorică, autorul fiind unul din cei mai buni specialişti în chestiunea Vulcănescu. Şi pentru că s-a bucurat de o călăuză de talia lui Zoltán Rostás, autorul este onest, lipsindu-i aplecarea de a juca rolul unei fantoşe ce trage cu ochiul la cenzura care domneşte astăzi în istoriografia românească. Ionuţ Butoi e vertical, egal cu sine şi meticulos. Neajunsul stă în saţietatea pe care fraza de lespede inertă cu care îşi scrie cartea ţi-o insuflă constant. Ce păcat că un intelect ca Ionuţ Butoi e văduvit de talent literar.

Din carte voi spicui o temă şi cîteva episoade biografice. Tema priveşte „invazia tinerilor” în viaţa publică din epocă, volumul explicînd în amănunţime deosebirea dintre ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români) şi UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini). Prima a fost o organizaţie cu puţini membri, printre care Vulcănescu, Paul Costin Deleanu sau Paul Sterian. Afiliată unor asociaţii similare din Anglia, ASCR a fost privită ca o falangă a misionarismului protestant, drept care a fost boicotată de majoritatea studenţilor, ale căror sufragii se îndreptau spre UNSCR, organizaţie cu mii de membri, din pepiniera căreia se va desprinde Mişcarea Legionară. Ionuţ Butoi descrie fără inhibiţii retrospective atmosfera epocii, punctînd parametrii ei explozivi. Cine vrea să înţeleagă apele ideologice în care se scăldau studenţii în interbelic le va găsi în această carte.

Primul episod biografic se petrece după Unire. „29 decembrie 1918, Bucureşti. O adunare entuziastă are loc în Piaţa Universităţii pentru primirea delegaţei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. În atmosfera electrizantă vorbesc patriarhul BOR, Miron Cristea, şi mai multe oficialităţi printre care I. G. Duca, ministru al Instrucţiei şi al Cultelor. La final, ministrul Duca ajută un tînăr elev, înalt şi frumos, de la Liceul „Gh. Lazăr”, să se ridice pe soclul amenajat pentru a ţine o cuvîntare din partea tinerimii studioase. Elevul orator, pe numele său Mircea Vulcănescu, reuşeşte să se ridice la înălţimea momentului şi să provoace aplauze în rîndurile asistenţei.” (p. 50) Vulcănescu avea 15 ani şi dădea deja semne de intelect precoce.

Un alt episod se petrece la începutul anilor ‘30, cînd director al Vămilor fiind, Vulcănescu îşi arată incoruptibilitatea pînă şi faţă de Nae Ionescu. Rugat să accepte intrarea în ţară a unui Maibach luxos fără plata taxelor vamale, Vulcănescu îşi refuză maestrul, drept care Nae se supune rigorilor fiscale. Cariera de paladin al Vămilor se încheie în 1935, cînd Vulcănescu descoperă că iahtul lui Eduard Mirto (un potentat al vremii) făcea contrabandă cu alcool. Cazul provoacă scandal mediatic, iar cel care va interveni spre a-l scăpa pe contrabandist va fi tot Nae Ionescu. Vulcănescu nu acceptă şi este demis de Mircea Cancicov, ministrul Finanţelor, care îl mută de la Vămi la Datoria Publică. Peste trei ani, acelaşi Cancicov va interveni în favoarea lui Vulcănescu, al cărui gest de a vota împotriva Constituţiei lui Carol al II-lea (februarie 1938) îi atrăgea automat demiterea.

Ce rămîne de neînţeles e cum, dintr-un intelectual encicloped, în a cărui minte cercetarea sociologică nu intra în contradicţie cu analiza lui Augustin şi Toma d’Aquino, cum într-o minte în care traducerea lui Rilke stătea în acord cu polemica pe seama datei de sărbătorire a Paştelui în 1926 (pe stil vechi, după ce, în 1924, BOR acceptase calendarul gregorian), cum dintr-un intelectual care ţinea conferinţe la Ateneu despre Dimensiunea românească a existenţei şi apoi polemiza cu Noica pe marginea distincţiei dintre „A şi non-A”, cum dintr-o asemenea minte a putut ieşi, ca o progenitură neaşteptată cu alură de bastard, un ins dedicat muncii de subsecretar la Finanţe. Enigma e inextricabilă. Ar fi putut face atîtea, şi totuşi a ales o meserie de conţopist, de o ariditate lucie.

Un volum doct, bine informat, scris cu devoţiune faţă de istorie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara