Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Bibliografia retrospectivă a României de Constantin Mălinaş

După consfătuirea bibliologică de la Călimăneşti, din 9-10 mai 1982, la care au luat parte cei mai de seamă cercetători din patrimoniul românesc mobil de tip carte şi manuscris, a intrat mai mult în circulaţie conceptul de bibliografie românească retrospectivă, ca alternativă pentru conceptul de bibliografie românească veche, lansat încă prin Planul Ioan Bianu din anul 1895 şi pus în practică de către acesta, împreună cu Nerva Hodoş şi Dan Simionescu, în cele patru volume monumentale ale lucrării, redactate şi editate de către ei, până în anul 1944, sub auspiciile Academiei Române. Din păcate, disputa fundamental pozitivă de idei, de la Călimăneşti, nu a fost continuată şi fructificată, cum ar fi fost util, nu s-a transformat în circulară de lucru, emisă de un editor, care să îşi asume lucrarea nouă, nu a generat criterii de cuprindere şi metodă de lucru bibliografic, dimpotrivă, totul a rămas în doar cunoaştere orală, mai puţin în recunoaştere, poziţiile atunci exprimate într-un show unic prin amploarea pasiunilor şi intensitatea argumentelor pro şi contra, au rămas uitate, iar benzile de magnetofon, cu înregistrarea integrală a discuţiilor, făcute prin grija Doamnelor Monica Breazu şi Rodica Bănăţeanu, depuse la fostul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu se mai găsesc. În principal, atunci s-a ascultat de către noi toţi, patrimonişti tineri şi bătrâni, noi şi vechi în ale domeniului, circa o sută de persoane din toată ţara, referatul susţinut de către Angela Popescu Brediceni, director general al Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, cu titlul "Conceptul de bibliografie naţională retrospectivă română în lumina cerinţelor istoriei naţionale" " în care cu multă îndrăzneala se propunea nu reeditarea amplificată şi reordonată, renumerotată, a "Bibliografiei româneşti vechi", ci înlocuirea ei cu o lucrare nouă, ca criterii, sferă de cuprindere şi metodă de descriere, care să refacă totul sub titlul şi conceptul nou, ca "Bibliografia retrospectivă a României", împărţită în câteva etape, de la cea veche, cu începere la 1508 şi până la cea modernă (1831-1918), apoi la cea contemporană, oprită convenţional la anul administrativ 1952. După lectura studiului au urmat discuţii extrem de participative şi aprinse, de circa şase ore, la care au expus argumente pro şi contra liderii domeniului, profesorii Dan Simionescu, Alexandru Duţu, Ion Rotaru, Ion C. Chiţimia, George Mihăilă, Gabriel Ştrempel, Virgil Cândea, Octaviam Şchiau, Dan Zamfirescu, dar şi alţii, dintre cei tineri, fără a se putea ajunge la un consens, care s-a dovedit imposibil în acel moment. Dezbaterea, însă, a fost exemplară prin academismul ei " prin construcţia de argumente, prin dragostea faţă de cartea şi bibliografia veche.

Faţă de acel stadiu, domeniul însuşi a evoluat, graţie sesiunilor anuale ale cărţii şi manuscriselor de patrimoniu, care s-au ţinut cu consecvenţă în luna mai a fiecărui an, până în 1989, şi au acumulat argumente de refacere a lucrării în întregul şi părţile sale. Cred că timpul a dat tot mai mult dreptate punctului de vedere, susţinut atunci de referent, deoarece după trei decenii, acum se poate vedea mult mai bine, că soluţia de bibliografie naţională retrospectivă este mai potrivită spiritului deschis european actual, decât conceptul, mai restrâns, dedus din planul Ioan Bianu, foarte bun la vremea lui, pentru care avem tot respectul şi admiraţia cuvenite. În ceea ce priveşte începutul tiparului la români, s-a operat iniţial cu anul 1580 (Vasilie Popp, Disertaţie, Sibiu, 1838), apoi cu anul 1507 (începând de la Timoteiu Cipariu şi Ioan Bianu), trecând la anul 1508, când apare prima carte cunoscută atunci în România. Aceasta a fost Liturghierul slavon al călugărului Macarie, la Târgovişte, de la care sărbătorim acum cinci sute de ani, printr-o superbă ediţie integrală, facsimilată, care reprezintă o performanţă a editorilor şi bibliologilor români, de mare acurateţe şi valoare europeană . Totodată, de remarcat delicateţea şi modestia autorilor reeditării, care au respectat aşa de mult entitatea Liturghierului, încât au tipărit în volum separat studiile, cu care însoţesc restituirea lui, socotindu-l ca un monument de piatră, la care nu trebuie adăugat şi pe care nu trebuie intervenit.

Recunoscând aceasta, ne punem totodată întrebarea, dacă nu se poate cumva motiva în mod plauzibil o dată mai veche, cu care să înceapă înregistrarea de carte tipărită, în ceea ce am dori să fie "Bibliografia retrospectivă a României, epoca veche". Răspunsul nostru este afirmativ şi vom schiţa aici argumentul într-o formă scurtă, dar care priveşte o discuţie lungă şi neterminată. Pentru aceasta, ca suport, vom aduce din memoria timpului Consfătuirea bibliografică internaţională de la Varşovia, din anul 1957, care a deliberat şi a recomandat agenţiilor bibliografice naţionale, că înregistrarea bibliografică este repetabilă, prin urmare se poate folosi înregistrarea bibliografică plurală şi paralelă a unei cărţi în mai multe bibliografii naţionale, dacă persoanele, mai multe, ce au concurat la producerea cărţii, ţin de mai multe culturi şi popoare. Aceasta este o viziune structurală binevenită asupra cărţii, ca produs cultural, social şi tehnic al unei societăţi, care are în vedere responsabilităţi multiple pentru producerea cărţii: În primul rând responsabilitatea intelectuală primară, de autor al textului, care este fundamentală, şi fără de care celelalte nu ar exista. Prin aplicarea acestui principiu, de pildă, cărţile diaconului Coresi se pot înregistra simultan şi paralel, în bibliografiile retrospective ale românilor, ungurilor şi germanilor. Ceea ce unii au şi făcut. Urmând aceluiaşi principiu, pe care alţii deja îl folosesc cu succes, "Bibliografia retrospectivă a României - epoca veche" ar putea începe cu înregistrarea incunabulelor germane despre Vlad }epeş, poreclit Dracula (1431-1476), ce au dat subiect de lectură în Europa atunci şi acum, sau a incunabulului slovac despre Matei Corvin (1443-1490), pe criteriul apartenenţei de subiect principal, ori a incunabulelor tipărite prin Europa de autori şi tipografi din Transilvania şi Banat. Astfel, BRR ar putea începe pe la anul 1473, sau chiar 1462, în loc de anul 1508, adică ar ocupa un loc mai potrivit în istoria incunabulelor, care se încheie la anul 1500 şi din care am fost excluşi până acum, graţie egoismului unor bibliografi şi bibliografii dominante, cum sunt cele germană, italiană, olandeză şi franceză.

Operând cu conceptul în vigoare, la care adăugăm teoria înregistrărilor secundare repetabile şi paralele, iată o posibilă listă, de incunabule, care ar putea să fie înregistrate paralel şi în Bibliografia retrospectivă a României - Epoca veche:

Incunabule de subiect dominant românesc: Vlad }epeş, sub titlul Hystoria Dracole Wayda, adică broşurele populare, ce se vindeau la târguri în Europa, cu ediţii la Lubeck, 1485, Nurnberg, 1488, Bamberg, 1491, cu portret frumos desenat al domnitorului român, alte două ediţii acolo la 1494, 1499, apoi la Strassbourg în anul 1500. Pe o gravură săsească din anul 1462, îngropată în text tipărit, apare de asemenea portretul desenat al domnitorului.

Matei Corvin, sub titlul Chronica Hungarorum, tipărită la Buda, în 1473, de 67 file. Pe lângă subiectul general, de esenţă românească, cinci capitolaşe din cronică rulează pe teritoriu românesc, astfel: De pugna regis / Caroli Roberti de Anjou / contra Bazarab voyvodam vlachorum, De obedientia Alexandri voyvode transalpini, De exercitu ad partes transalpinas, De recessu Bogdan voyvode in Molduam, De coronatione regis Matthiae (pomenind la urmă campania de la 1467 în Moldova).

Autori: Călugărul Georgius (Frater Georgius, presbiter), născut la anul 1422 în satul Romos, lângă Sebeş, răpit de turci la asediul oraşului din anul 1438, deci la numai 16 ani, trăieşte la ei, apoi fuge, ajunge în vest, scrie şi publică la Urach (Eichstadt) disertaţia "Tractatus de Ritu, Moribus, Condictionibus et Nequitia Turcorum", în 1482. Descrie ceea ce a văzut şi a cunoscut pe propria-i spinare, credinţele, obiceiurile, viaţa şi viclenia turcilor, inclusiv expediţia sultanului Murad II în Transilvania. Moare la Roma în anul 1502. Unii spun că prima dată şi-a publicat lucrarea la Roma, în anul 1481, semnată cu pseudonimul Captivus Septemcastrensis.

Pelbartus Ladislaus, născut la Timişoara în anul 1430, scriitor franciscan, predicator celebru şi erudit, cu teologia făcută la Cracovia între anii 1458-63.

Scrie mult, publică între 1483-1499 mai multe cărţi de rugăciuni şi interpretări biblice, reunite în opera sa finală, de patru volume, Auream Sacrae Theologiae Rosarium, Veneţia, 1503-1508, astfel:

1483 Sermones, sine loco, apoi în 1486 la Nurnberg; 1487 Expositio compendiosa et familiaris Sensum Litteralem et Mysticum, complectens Libri Psalmorum..., la Strassbourg (Argentorati); 1489 Pomerium sermonem de Tempore, sine loco, din nou la Hagenau în 1498; 1496 Stellarium Coronae Mariae Virginis, la Basel, reluare la Strassbourg în 1498; 1499 Pomerium sermonum de Sanctis, Hagenau, din nou la 1500; 1499 Pomerium Quadragesimalium (Quadragesimale triplex), Hagenau.

Editori: în legătură cu incunabulele slavone, tipărite la Cracovia de Schweipool Fiol în anul 1491, s-a emis părerea că ar fi în legătură cu Mănăstirea Peri din Maramureşul istoric, respectiv că editarea lor, după manuscrise maramureşene, ar fi fost comandată şi plătită de către boieri moldoveni, care ar deveni astfel editori comerciale ale acelora. De verificat, ce se mai poate. Acestea au fost un Octoih, Triod-Penticostar înflorit şi Psaltirea în limba slavonă. Reţinem acum doar două opinii, ca punct de pornire în cercetare: Savantul rus A. Sobolevschi spune că tipăriturile cracoviene s-au făcut după "texte de origine românească", respectiv savantul A. I. Iaţâmirschii afirmă că în secolele 15-16 stilul moldovenesc domina în manuscrisele ruseşti, deoarece acestea: "sunt pur şi simplu copii după cele moldoveneşti", iar vignetele, iniţialele şi chenarele desenate de călugării moldoveni se imită întocmai de călugării din scriptoriile mănăstirilor ruseşti.

Tipografi de pe pământ românesc, itineranţi în vest până la anul 1500:

Toma Septemcastrensis de Civitate Hermanni, tipăreşte la Mantua în 1473 şi apoi la Modena; Bernard din Dacia lucrează la Napoli: Martin Burciensis de Setedino, din Codlea, lucrează la Brunn; Andrei Corbul din Braşov lucrează la Veneţia.

Conclusiv, principiul înregistrărilor bibliografice repetabile şi paralele poate să permită luarea în descriere a tuturor contribuţiilor la producerea cărţii, atât de autor vedetă principală uniformă, cât şi de vedetă secundară, una, sau mai multe. Şi astfel, vom putea să facem dreptate popoarelor mai mici, creatoare de meteoriţi culturali în plan european, dar care fac şi ei parte din bolta bibliografică a Europei şi să înregistrăm corect un număr apreciabil de incunabule, care s-au generat şi cu contribuţie din spaţiul nostru, a cărui multiculturalitate este foarte veche, este chiar genuină, este în chiar etnogeneză şi se vede în teoria straturilor.

Despre un asemenea punct de vedere au mai fost glasuri, care s-au ridicat cu argumentaţia potrivită, dintre care menţionez în primul rând pe ale colegilor patrimonişti de la Galaţi, Nedelcu Oprea, Ana Andreescu, dar mai ales Dan Râpă Buicliu, însă fără ecoul dorit, deoarece spiritul tradiţionalist, întemeiat pe purismul bibliografic, a fost mai puternic, cel puţin până acum. S-a încercat chiar desprinderea cărţii latine de cea chirilică, despre care Doamna Ana Andreescu concluzionează în cartea sa despre arta cărţii: "Pentru cartea tipărită cu caractere chirilice, cercetătorii din domeniul istoriei cărţii şi a tiparului sunt de acord că perioada de început (a incunabulelor) se prelungeşte până la anul 1525." (p.11)

Al doilea aspect, pe care îl aduc în discuţie priveşte perioada de încheiere a BRV, adică anul 1830 şi care se poate discuta, dacă este, sau nu este suficient de motivat. Încă în consfătuirile de la Iaşi, din 23-26 mai 1991, precum şi la Ploieşti, în 23 noiembrie 2003, am avansat părerea, că ar fi potrivit ca să se introducă în lucru o perioadă, numită "Bibliografia românească premodernă", pentru producţia editorială din România dintre anii 1688 - 1830, sau măcar pentru perioada 1780 - 1830. Criteriul nou, ce a stat şi poate sta la temelia acestei periodizări, decurge din următoarele. A). În primul rând, nu mai suntem obligaţi să considerăm că funcţionează o singură periodizare a istoriei, precum ne cerea materialismul dialectic şi istoric, cea decursă din evoluţia politico-economică a societăţii, adică pentru toate domeniile româneşti istoria modernă începea la 1821 cu Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. E mult mai interesant şi mai aproape de adevăr să considerăm că fiecare domeniu are plastica lui istorică şi comportă o periodizare proprie a etapelor în care s-a exprimat, desigur cu conexiunile inerente la contextul societăţii. B). Se poate socoti că un popor intră în epoca sa premodernă, atunci când are o traducere bună şi completă a Bibliei în limba sa! Dacă da, şi noi suntem dintre cei care cred astfel, înseamnă că în plan cultural, şi special în plan bibliografic, epoca premodernă la români începe cu Biblia lui Şerban Cantacuzino, de la Snagov, 1688, care este scrisă într-o limbă română frumoasă şi flexibilă, putând reda mesajul de înţeles al textului biblic. Ceea ce nu este puţin. C). Se poate socoti că un popor intră în epoca sa modernă, atunci când are prima gramatică tipărită a limbii sale! Dacă da, putem socoti că prin Gramatica de la Viena, 1780, a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai începe epoca modernă, în civilizaţia cărţii la români, căci despre aceasta facem vorbire. Criteriul este atractiv şi serios, eu şi alţii credem în el şi ar fi luminos ca să fie adoptat şi practicat ca atare în reperiodizarea lucrării, ce s-ar putea numi "Bibliografia retrospectivă a României - Epoca premodernă 1688-1780." Dacă am gândi şi lucra astfel, atunci s-ar elimina şi nepotrivirea cu practica europeană, regăsibilă de pildă, în cazul unor cărţi ale lui Dimitrie Cantemir (1673-1723), care au fost traduse şi tipărite în veacul al XVIII-lea la Berlin, Londra şi Petersburg, fiind incluse în bibliografiile moderne ale ţărilor respective, în timp ce la noi sunt clasate în perioada veche. Cine are dreptate ?

Cităm mai întâi, pentru pornire, punctul de vedere din tratatul de istorie a literaturii române, volumul întâi, Bucureşti, 1970, unde se spune despre acest subiect: "Fiind scrisă în latineşte, Descrierea Moldovei nu face parte nemijlocit din literatura română, dar prin subiectele tratate... se leagă de istoria literaturii noastre."(pag.572) Uimitor punct de vedere, confuz, care acum cade cu totul în desuetudine, deoarece s-a scris mult şi s-a lămurit deja, pentru cine vrea să perceapă, că istoria literaturii române poate să includă operele scrise în limba latină de autori români, precum Elegia lui Gheorghe Şincai, de la Oradea, 1804. Sau scrierile teologice, elaborate în secolul patru de către Niceta din Remesiana, între care Te Deumul. Toate fac parte din filologia şi literatura română.

Dar să vedem despre ce cărţi poate fi vorba în cazul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723). După refugiul în Rusia, în urma campaniei nereuşite de la Stănileşti pe Prut, iulie 1711, de unde se spune că prinţul român a scăpat de turci, fiind pitulat în careta imperială sub fustele ţarinei Ecaterina a tuturor ruşilor, domnitorul român devine membru al Academiei de la Berlin în anul 1714. La cerere, Cantemir scrie două lucrări, care sunt gata în 1716, semn că le avea de mai mult timp în pregătire şi că le avea în minte. Acestea sunt "Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae", respectiv "Incrementa atque decrementa aulae othomanicae." Ele şi altele sunt preluate de către comanditar şi alţi editori, după care începe traducerea şi tipărirea lor în câteva capitale din Europa, între anii 1710-1789. Dar, iată operele lui Dimitrie Cantemir, tipărite, care pot intra în interesul subiectului nostru de azi şi ele însele pot forma o epocă:

De muro Caucaseo. Publicat de T.S. Bayer, în: Comentarii Academiae Scientiarum Petropolitanae, Vol. I., St Petersburg 1726, 425-463;

The History of the Growth and Decay of the Othman Empire. Translated into English by N. Tindal, London, Vol. I-II, 1734/35;

Histoire de l'Empire Othoman, oů se voyent les causes de son aggrandissement et de sa décadence, Paris 1743;

Istoria o űizni i delach Moldavskago gospodarea Constantina Cantemira. Prelucrare în limba latină şi rusă de T. S. Bayer, Moskau 1783;

Istorišeskoe, geografišeskoe, politišeskoe opisanie Moldavii s űizni sošinitelej, nemeckago prelopenia perevel Vasili Levëin, Moskau 1789;

Exceptum ex operibus latinis Demetrii Cantemiri, vayvodae Moldaviae, Imperii Romani et Rusiae Principis, membri Academiae Berolinensis et Petropolitensis, qui regnavit anno 1710.

Copia dess Fürsten Demetrii Cantemirs in der Wallachei wider die Ottomanischer Pforte publicirten Manifests, 1711;

Geschichte des osmanischen Reichs nach seinem Anwachsen und Abnehmen, beschrieben von Demetrie Kantemir, ehemaligem Fürsten der Moldau, Hamburg 1745;

Beschreibung der Moldau, în: A. F. Büschung's Magazin für die neue Historie und Geographie. Hamburg, III (1769), 537-574 & IV (1770), 3-120;

Historisch- geographisch- und politische Beschreibung der Moldau, nebst dem Leben des Verfassers und einer Landcharte, Frankfurt und Leipzig 1771; Wunderbare Fügungen der göttlichen Rache an der Familie der in der Wallachey berühmten Kantakuzenen, wie auch der Brankowanischen Familie, în: H. L. C. Bachmeister, Russische Bibliothek zur Kenntniss des gegenwärtigen Russland, Riga, St. Petersburg, Leipzig, VIII, 1783, 147-184.

Vezi şi Beschreibung der Moldau. Faksimiledruck der Originalausgabe von 1771. Nachwort von Constantin Măciucă, Bucureşti 1973.

Încercând o schiţă a marelui subiect, care este civilizaţia scrisului şi cărţii (manuscrise, sau tipărite) în România, pornesc de la prospectul publicat de către Nicolae Bălcescu în "Magazin istoric pentru Dacia", tomul întâi, la anul 1845, pe nedrept uitat, trec prin planul şi experienţa Ioan Bianu (1895) şi a celor, care l-au urmat, până în zilele noastre, ajungând la următoarea schema de meditaţie: Corpusul despre civilizaţia scrisului în România, cu trei mari secţiuni, Bibliografia manuscriselor (care să includă începuturile scrisului antic pe piatră, pe lemn, pe textile, scrisul brodat, scrisul pe ouă, pe ceramică, pe ciuperci, pe inele, pe orice suport, ajungând în Evul Mediu la scrisul pe pergament şi hârtie), apoi Corpusul însemnărilor de pe cărţi vechi, tratate diplomatic, ca documente cu formule caracteristice ( A se vedea studiul "Biblioteconomie din însemnări pe cărţi şi manuscrise vechi", în volumul "In honorem Gabriel Ştrempel", Bucureşti, 2006, p.425-47), respectiv Bibliografia retrospectivă a României, cu etapele veche (1473-1688), premodernă (1688-1780), modernă (1780-1918), contemporană !830-1952). Acesta este un proiect uriaş, care pluteşte de prea multă vreme între specialişti, pentru a fi ignorat în continuare. Marele lui avantaj este că nu produce o ruptură de lucru şi poate prelua tot ce s-a descris bine până acum, adică asigură o continuitate bună de metodă şi materie, la care poate adăuga, dacă principalele instituţii de specialitate, în primul rând Biblioteca Academiei Române, ar fi dispuse să-i dea importanţa cuvenită şi să ne aducă în rând cu lumea, dându-ne de lucru pe un plan bine întocmit. Ar fi cel mai potrivit omagiu adus Liturghierului, la cinci sute de ani de la apariţia fulgurantă din anul 1508.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara