Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Bicentenar Andersen - Cuceritorul de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi


Reper cultural inconturnabil (de cel puţin 100 de ani încoace) pentru milioane de oameni din toată lumea, la bicentenarul naşterii sale Hans Christian Andersen este sărbătorit cu mare fast, nu doar în Danemarca şi nu doar de profesioniştii (ori de amatorii) din domeniul literelor. în organizarea grandiosului "Weekend de basm" de la Copenhaga (1-3 aprilie 2005), de pildă, au fost implicaţi (printre alţii), ca "Ambasadori Andersen", Isabel Allende, Harry Belafonte, David Frost, Derek Jacobi, Pelé, Bo Skovhus, Suzanne Vega... O asemenea mobilizare de forţe atestă (alături de alte numeroase dovezi) reuşita excepţională a unui self-made man cu un parcurs existenţial început sub auspicii extrem de vitrege. Toată viaţa sa, Andersen nu a încetat să se minuneze cît de departe a ajuns, cît de mult s-a înălţat ("ca o plantă viguroasă răsărită într-o mlaştină"). Deseori pîndit de păcatul superbiei, el îşi ia seama şi încearcă să-şi tempereze jubilaţia; se scutură de vanitate şi-şi exprimă gratitudinea faţă de Provindenţa care îl îndrumă neîncetat şi îi poartă de grijă, revelîndu-i că (fie şi împotriva aparenţelor) este o făptură aleasă,cu o misiune: "De-aş fi fost înzestrat cu puteri ieşite din comun, n-aş fi putut să aranjez lucrurile mai minunat decît a făcut-o Dumnezeu pentru mine"; sau: "nu contează că ai venit pe lume printre raţe, de vreme ce ai ieşit dintr-un ou de lebădă".

Imaginea idealizată a lui Andersen despre sine îi contrazice complexele şi temerile, îl motivează. în realitate, "lebăda din Odense" nu e nici armonioasă, nici echilibrat-maiestuoasă - în nici un moment al vieţii sale, din nici o perspectivă. Scena grotesc-hilară a "audiţiei" improvizate în faţa năucitei Doamne Schall (prim-solistă la Teatrul Regal din Copenhaga) este epitomul iluziei compensatoare; aspirant la rolul de suavă Cenuşăreasă, în cele din urmă adolescentul Andersen apare, ce-i drept, pe scenă - ca... trol (şi este foarte încîntat de aventură). înfăţişarea greoaie, lipsită de graţie, nu se ameliorează cu timpul; iar ceea ce el scrie (indiferent de gen, de specie) dezvăluie o fire făcută din contraste, pendulînd între exaltare şi depresie, poartă marca indelebilă a unei personalităţi agitate, de o sensibilitate maladivă, extrem de vulnerabilă (dar şi aptă să răspundă vindicativ).

Această natură contradictorie şi tulburată (mană cerească pentru psihanalişti!) impresionează prin forţă vitală, prin rezistenţă şi prin capacitatea de concentrare; nimeni şi nimic nu-l poate opri pe Andersen, nu-l poate întoarce din drum; împotriva piedicilor şi adversităţilor, el reuşeşte, obstinat, să se impună: scrie mult (în genuri diverse), voiajează neobosit (9 ani însumează călătoriile sale - dintre care una pe Dunăre, de la Cernavodă pînă la Orşova), stabileşte febril contacte cu aristocraţi, cu prosperi oameni de afaceri, dar şi cu renumiţi oameni de ştiinţă, scriitori, artişti, de la Hans Christian Řrsted, Ludwig Tieck, Adalbert von Chamisso, Bertel Thorvaldsen, pînă la Charles Dickens, Victor Hugo, Franz Liszt şi Felix Mendelssohn-Bartholdy. Construindu-se pe sine, clădindu-şi (cu migală şi cu neclintită hotărîre) mitul personal, Andersen se prezintă drept un edificiu frapant de eterogen, greu (ori chiar imposibil) de clasat şi de evaluat în manieră definitivă.

Persoană excentrică, nu cine ştie ce ataşantă (chiar agasantă deseori), scriitor inegal, incapabil să-şi constituie şi să-şi definească o viziune unitară despre lume şi artă, Andersen reuşeşte, paradoxal, o performanţă rarissimă, instituindu-se ca emblemă spirituală a patriei sale (percepută de/în toată lumea - graţie lui şi ca un omagiu întors către el - drept "un cuib de lebădă") şi eclipsînd orice posibilă concurenţă (inclusiv a contemporanului Sřren Kierkegaard, atît de sever cu el). Datorită lui, statuia Micii Sirene (fie ea întreagă sau vandalizată) rămîne simbolul Copenhagăi şi, prin extindere, al întregii Danemarce. Impunerea (fără drept de apel) în conştiinţa publică are resorturi greu de identificat şi pare să fie, mai degrabă, rezultatul unei misterioase (al)chimii care, alături de o serie de imponderabile, implică, pe de o parte, caracterul reprezentativ al operei anderseniene şi, pe de altă parte, magica ei popularitate mondială.

Andersen este extrem de cunoscut dincolo de hotarele ţării sale, pe o rază care depăşeşte cu mult arealul european. Handicapul exprimării într-o limbă de circulaţie restrînsă este compensat de o vastă difuzare (începută încă din timpul vieţii autorului) prin intermediul traducerilor în limbi cu arie mai largă de cuprindere: germana - apoi franceza şi engleza; iar unda popularităţii, o dată iniţiată, se tot propagă. Din păcate, cunoaşterea celebrului Andersen rămîne voalată, chiar distorsionată de filtrele lingvistice. în destule ţări (printre care şi România) în care este de mult "un clasic al literaturii pentru copii", el a pătruns prin intermediar (german sau francez) şi, în proces, s-a întîmplat să apară confuzii în privinţa naţionalităţii sale. Problemele inerente oricărei traduceri literare sînt sporite, în cazul lui Andersen, de stilul extrem de personal - şi condiţionat de specificul limbii daneze. în consecinţă, transpunerea textelor anderseniene într-o altă limbă se dovedeşte dificilă şi se soldează cu pierderi inevitabile. Multe subtilităţi se pierd; unele nuanţe sînt falsificate; iar pasajele descriptive (care contribuie hotărîtor la conturarea atmosferei) sînt adesea trunchiate sau chiar eliminate.

Încîntaţi, fireşte, de faima mondială a lui Andersen, danezii s-au arătat deseori, şi pe bună dreptate, nemulţumiţi de caracterul superficial al acestei glorii, care se sprijină în măsură covîrşitoare pe o foarte firavă şi fragmentară cunoaştere a omului şi a operei. Cum există însă şi lucruri mai rele decît conul de (pen)umbră, în ultimul timp ei au tot mai multe motive să regrete vremurile idilice în care Andersen era doar "blîndul băsmuitor din Odense", "prietenul tuturor copiilor": biografíi, precum aceea scrisă de Jackie Wullschlager (sponsorizată - ironia soartei! - chiar de oficialităţi culturale din Danemarca) sau cea semnată de Jens Andersen emit, provocator - şi "în spiritul vremurilor", tot soiul de ipoteze scandaloase privitoare la viaţa particulară a scriitorului. Dincolo de disconfortul de a avea un geniu tutelar definit preponderent sau exclusiv prin prisma unei presupuse opţiuni pentru "un mod de viaţă alternativ", de bună seamă că publicul din patria lui Andersen va fi iritat de revenirea la o discuţie penibilă şi sterilă, începută în 1901, căreia se părea că i s-a pus de mult punct. (Demontînd metodic teoria homosexualităţii lui Andersen, psihiatrul Hjalmar Helweg a fost încredinţat că rezolvă "odată pentru totdeauna această obsesie interpretativă", concentrată asupra unui teritoriu incontrolabil şi cu totul irelevant pentru cunoaşterea şi înţelegerea operei).

Cercetători danezi temeinici şi pasionaţi, precum Elias Bredsdorff, Erik Dal, Niels Ingwersen, Johan de Mylius, insistă ca poetul lor naţional să fie cunoscut şi recunoscut ca geniu şi de către ne-danezi. Campania de promovare a unui Andersen total este amplă, ingenios proiectată şi ferm suţinută. Somptuos şi convingător prezentat lumii drept spirit proteic, autor mai mult decît onorabil de romane (printre care şi autobiografiile...), de piese de teatru şi de jurnale de călătorie, Andersen cîştigă astăzi enorm în statură; dar părerea unanimă rămîne că aura de excepţie i-o conferă poveştile ("simple exerciţii pentru mîna stîngă" în opinia lui). Peisajul eteroclit al celor peste 150 de texte numite de autor eventyr, "poveşti"/ "povestiri"/ "istorii" (nu "basme"!), reprezintă oglinda cea mai fidelă a universului andersenian: prelucrările unor motive şi teme folclorice - într-o manieră asumat personală, spre deosebire de Fraţii Grimm sau de Mathias Winther (cel care a publicat prima culegere de basme daneze) - se învecinează nonşalant cu povestirile moralizatoare "cu cheie" (în care, de regulă, Andersen "îşi varsă ofurile" şi "plăteşte poliţe"); pe lîngă naraţiunile fantastice ample, de mare rafinament textual (Crăiasa zăpezii, Lebedele, Tovarăşul de drum), îşi găsesc loc alerte, percutante "scenete" în genul fabulelor, cu protagonişti de origine modestă (făpturi mărunte sau obiecte personificate: Acul de cîrpit, Cinci dintr-o păstaie, Peniţă şi călimară, Picătura de apă, Fluturele); eseurile cu tentă moral-filosofică (meditaţia fiind uneori coborîtă în melodramă, teza îmbibată de sentimentalism - sau pedanterie, după caz) alternează cu mici "snoave" sau povestiri glumeţe decontractate; texte "rotunde", "împlinite", de o certă valoare artistică (unele, precum Umbra sau Privighetoarea, declarate de cunoscători drept capodopere), stau alături de texte anoste sau de-a dreptul jenante.

Ţinutul Andersen apare captivant, nu doar în ciuda, ci, am spune, tocmai datorită varietăţii sale, datorită reliefului accidentat; provoacă, nemulţumeşte, sîcîie, agasează - surprinde, încîntă, pune pe gînduri, limpezeşte, înseninează. Este un univers adevărat, adică imperfect şi viu - pe care Niels Ingwersen îl evaluează lucid, fără prejudecăţi: "Nu toate basmele lui Andersen sînt splendide, dar unele dintre ele sînt. Nu putem reconstitui o viziune despre lume marca Ansersen. Lucrul acesta poate părea un defect, dar poate, la fel de bine, să pară fascinant din punct de vedere artistic. ŤNu înţeleg nimicť a spus el /la capătul vieţii, obosit să caute sensuri/. Nu face nimic, domnule Andersen, poftiţi alături de noi, în modernitatea la pregătirea căreia şi dumneavoastră aţi contribuit!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara