Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Băietasi sau bărbătei de Ioana Pârvulescu




Copiii cei mai izbutiti în literatura română sînt băietii, atît în varianta bună, cît si în cea rea. Desi, în buchetul îmbobocit al fetelor se află personaje atrăgătoare (toate fetele cu zburători au un anume farmec), tabăra băietilor e mai variată si mai surprinzătoare. Tile al lui Arghezi din Ochii Maicii Domnului, micul domn Goe si Niculăită Minciună, băiatul hoinar din După melci, Cătălin din Luceafărul si, mai ales, inconfundabilul băiat din Întîmplări în irealitatea imediată de Blecher sînt personaje mari, în ciuda vîrstei.


Viclenii de băieti răi

Etichetă pentru "băiat rău", Goe nu este decît un Mitică, un Costică, un monser, în copilărie. Între categoria "Goe" si categoria "Mitică-monser" este, încă de la început, o ciudată diferentă retorică: prima obligă la apelativul Domnul, a doua la familiaritate (Domnul e exclus). Prima e a băietilor răi, a doua a bărbatilor buni (cu ghilimelele de rigoare). Goe are 3 mame (nu numai mamita, ci si mam' mare si Tanti Mita îi oferă refugiu sub aripa maternă), de unde întreita lui putere, întreitul respect care i se acordă, Mitică are nevastă, soacră si prieteni de pahar, de unde nuanta de familiaritate vag dispretuitoare pe care o inspiră. În lumea lui Caragiale femeia îsi adoră numai copilul si amantul, (cu un plus de respect pentru copil), iar pe bărbat îl suportă de dragul convenientelor. Goe e portretul bărbatului ideal dintr-o lume de mamite care mai mult se răsfată decît răsfată: e voluntar si sigur pe el - un viitor Tipătescu; e obraznic - un viitor Catavencu; e "destept" si "citit" - un viitor Rică Venturiano; stie să reziste femeii sau să-i cedeze, după caz - un viitor Nae Girimea etc. Are deja cîte ceva din viclenia viitorilor Dumitrache, Trahanache, Dandanache (fiecare sufix e, la Caragiale, semnul unei categorii: -ache sînt smecherii, păcălitii păcălitori).
Este curios că Eminescu, cel care ironizează în Povestea teiului cliseul păcatului iubirii "făr'de lege", îl impune, totusi, tocmai în Luceafărul. În prima secventă în care apare, Cătălin este prezentat fără simpatie. Luceafărul călătoreste sacrificial si, "în vremea asta", Cătălin, sedentarul, profită de apropierea lui întîmplătoare de fata de împărat. În cele trei strofe în care este descris din perspectiva unui ochi străin, nici un cuvînt nu e inocent, toate au valoare peiorativă: viclean, copil de casă si paj (servul ), băiat din flori, de pripas, îndrăznet cu ochii (asadar numai cu ochii care-i trădează gîndurile ascunse). Acuzele implicite în acest portret tin de războiul sîngelui, una din temele clasice favorite: sîngele albastru, ales nu trebuie amestecat cu sîngele bastard.
Abia în scena initierii amoroase Eminescu redevine romantic, acordîndu-i copilului nelegitim calităti ce-l transformă si pe el într-un ales: e un iubit mult stiutor (pare să aibă cu totul altă vîrstă acum decît un copil de casă), are tandre precautii fată de nelinistile trupesti si rănile sufletesti ale fetei, foloseste ceremonios sinecdoca sărutului iubirii depline: "Si ca să-ti fie pe deplin / Iubirea cunoscută / Cînd sărutîndu-te mă-nclin, / Tu iarăsi mă sărută". Copilul din flori si-a pierdut toată malignitatea si a devenit bărbat, bărbatul în stare să vindece o fată, fie ea si "din rude mari", de boala luceferilor.


Băiatul din flori,
în floare

Copiii născuti din iubire "nevrednică" sînt meniti, în literatura fidelă regulilor societătii, mănăstirii. Blanca din Povestea teiului află de la tatăl ei că, încă din leagăn, Domnul îi va fi singurul mire, dar refuză să accepte soarta hotărîtă de oameni. Goldmund din romanul lui Hesse este adus din acelasi motiv la mănăstirea de călugări de la Mariabronn, de un tată rigid. Povestea lui este arhetipală si are trei etape. În copilărie este educat să-si uite mama "păcătoasă", s-o alunge din suflet. Adolescenta îi readuce în suflet chipul mamei (cu care seamănă si al lui), chip pe care îl va căuta în tot restul vietii în fiecare femeie iubită. Goldmund o regăseste abia în statuia Maicii Domnului, dintr-o mănăstire, si nu va mai distinge chipul mamei lui de Fecioară si de mama originară. Amestecul hieratic de iubită si Fecioară se regăseste si în sonetele eminesciene. Tot de Maica Domnului se îndrăgosteste si Hans, cel crescut la călugări, din a cincea poveste a romanului Adam si Eva de Rebreanu, precum si Tile din romanul lui Arghezi. El se va călugări după ce regăseste ochii mamei pierdute în ochii icoanei.
În Ochii Maicii Domnului (1934), Arghezi întoarce pe dos conventia: nimeni nu-l obligă pe Tile (Vintilă Voinea) să se călugărească, el nu e crescut cu ideea că ar fi născut din iubire "nelegitimă", dar e menit, totusi, de un destin imposibil de corectat, vietii monahale. Asemenea multor eroine interbelice si Sabina, mama lui Tile, consideră o căsătorie simbolică, oficiată după un ritual sui generis pe care numai cei doi îndrăgostiti îl stiu, suficientă în fata lui Dumnezeu. (Nu întîmplător apare în scena cununiei din tren intertextualitatea cu Cîntarea Cîntărilor). Literatura dintre războaie impune o idee clară: iubirea e întotdeauna legitimă si, de multe ori cea mai legitimă este tocmai aceea pe care gura lumii o socoteste nelegitimă. Băiatul Sabinei are o copilărie intens fericită, în ciuda faptului că nu-si cunoaste tatăl.
Tile este probabil personajul masculin cel mai tînăr din literatura română. Povestea lui începe "cam de pe la patru ani", spune naratorul, dar de fapt scenele primei copilării a lui Vintilă tin de o vîrstă mult mai fragedă. Arghezi, scriitorul a cărui ascendentă pe linie maternă e neclară si încă disputată si a cărui copilărie n-a fost deloc luminoasă, scrie "poemul" (cum îsi va subintitula ulterior romanul) cel mai convingător al dragostei filiale. Rădăcinile puternice ale dragostei înlocuiesc cordonul ombilical cu tentacule nevăzute, iar băiatul se formează si se deformează, ca un aluat moale, sub mîinile fierbinti ale mamei. Durerea exprimată onomatopeic (geamăt si stridente "dincolo de solfegiu") nu e decît izvor de minunate consolări pe care copilul le caută instinctiv: "La dezbrăcarea pe pat si la examinarea cu de-amănuntul a tuturor mădularelor lui fermecătoare, ciocnite din cădere, hotul, ca să fie încă o dată răsfătat si pipăit la încheieturi, tras de degetele picioarelor, sucit si răsucit, se plîngea de loviturile mai vechi, care mai fuseseră mîngîiate si sărutate si din care mai rămîneau semnele, ca un abur gălbui. Transparenta petalelor si fildesului îmbujorat, din care fiinta lui fusese frămîntată, era suflată cu brumă, ca un idol de portelan învelit cu zmalt. Măicuta vindeca numaidecît. Medicina sărutului încă nu dăduse gres. Semnul tămăduirii era rîsul făpturii lui, cutremurată de o bucurie care-l făcea să se strîngă si să se cocolosească". Baia zilnică si tot ritualul ei tin de o copilărie care nu lasă amintiri pe care să le poti rechema, dar a căror urmă trebuie să fie gravată măcar în trup: "Măicuta îl lua atunci într-un cearsaf, îl tăvălea ca o cocă de cozonaci, îl făcea învîrtit si dezvîrtit, îl îngrămădea într-o perină, îl întindea, îl dădea tava si îl făcea scăpat, cînd fătul, nemaiputîndu-se tine de rîs, se da bătut, zicînd 'Lasă-mă, mamă, că-mi vine pisuca'. Apoi începea gimnastica suedeză, prin răstignirea lui, cît era de scurt si de gros, în cele patru colturi ale patului. Măicuta îi lua un picior, de vîrful degetului mare, i-l ducea la speteaza umărului si i-l aducea la loc. Lua o mînă si o încrucisa de un picior, la locul oului genunchiului, cu oul cotului. Lua două picioare si i le întorcea peste cap..." Fragmentul, cu metaforele lui culinare (căci dragostea "mănîncă", "înghite" trup si suflet deopotrivă) este de o enormă frumusete, ca de altfel toate pasajele formării băiatului Sabinei. Cînd pierde acest Paradis, prelungit pînă la tinerete, Vintilă pierde totul. El si-a trăit viata de bărbat iubit înainte de a deveni bărbat. Spre deosebire de Goldmun nu va sti să caute chipul feminin originar în imperfectele lui cópii care pot fi iubite.
În fata băietilor, a copiilor literari, în personajul feminin se trezeste cînd o mamită, cînd o formidabilă Sabină. În fata mamelor si a mamitelor, în micul personaj masculin se trezeste de obicei viitorul bărbat.

Cochilia cu dragoste


Băiatul din După melci este si el un ales, însemnat încă din copilărie, asemenea personajelor lui Hesse, Thomas Mann sau Arghezi. Într-o lume de oameni obisnuiti, el iese în evidentă, indiferent de termenul de comparatie (atîtia frati mai mari si atîtia frati mai mici): "Numai eu, răsad mai rău / Dintr-atîtia (prin ce har ?) /Mă brodisem sui, hoinar." Formularea este paradoxală căci aparentele defecte: răsad rău, sui, hoinar sînt datorate unui nestiut har. Este harul iubirii pe care băiatul îl are, dar îl ignoră: "Eram mult mai prost pe-atunci". Descoperirea dragostei o va face în primăvară, cum o fac si bărbatii din cărti, dar dragostea lui străbate toate anotimpurile de la primăvara presimtirilor si a simturilor în alertă, pînă la înghetul de iarnă. Maitreyi a iubit în copilărie un copac, băiatul din balada lui Barbu iubeste un melc, ceea ce nu-l împiedică să aibă o adevărată experientă initiatică.
Gîndul dintîi îsi face loc din adîncurile constiintei si iese la suprafată la fel de greu sau de usor ca un melc din cochilie: "În ungher adînc, un gînd /Îmi soptea că melcul blînd /Din mormînt de foi, pe-aproape, / Cheamă omul să-l dezgroape..." După ce norocul îl ajută să găsească melcul căutat mai întîi cu gîndul, băiatul îl îmblînzeste prin cuvinte. Cum este la prima dragoste, cuvintele sînt stîngace, dar sincere: "Lasă noaptea din găoace /Melc nătîng, si fă-te-ncoace, / Nu e bine să te-ascunzi /Subt păretii grei si scunzi; (...) Iarna leapădă cojoace / Si tu singur în găoace ! / Hai, iesi, /Din cornoasele cămesi..." (După ce totul se sfîrseste rău băiatul se acuză de vorbă prefăcută si glumă; nu trebuie crezut pe cuvînt. De fapt el descoperă altceva: că si vorba spusă cu bune intentii si bună credintă poate să facă rău). În scenariul initierii într-ale dragostei băiatul nu este scutit de nici o încercare, după ce cuvintele lui sînt ascultate: o spaimă străină, dar care-l face să fugă de lîngă abia descoperitul trup al melcului, apoi grija pentru el, întoarcerea, durerea cu lacrimi, constiinta vinei si descîntecul al cărui rost s-a schimbat (trebuie să potolească remuscările):
"- Vezi ?
iesisi la un descîntec;
Iarna ti-a muscat din pîntec...
Ai pornit spre lunci si crîng
Dar pornisi cu cornul stîng,
Melc nătîng,
Melc nătîng".
Melcul nătîng a fost chiar el. Dragostea se învată din experiente nătînge.