Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Biografia unei cărţi de Nicolae Manolescu


La Editura Humanitas a fost tipărit recent romanul lui Dinu Pillat Aşteptând ceasul de apoi, scris în vara şi toamna lui 1948, confiscat de Securitate în 1959 şi devenit cap de acuzare într-un proces politic, considerat definitiv pierdut ulterior şi regăsit la 1 martie 2010 în arhiva CNSAS.

Gabriel Liiceanu şi Monica Pillat, fiica autorului, care este şi îngrijitoarea ediţiei, examinează pe larg soarta romanului în două studii introductive. Întreaga documentaţie legată de roman şi de proces este astăzi disponibilă prin efortul Silviei Colfescu, editoarea volumului Prigoana, în două ediţii, al lui Stelian Tănase, autor al cărţii Anatomia mistificării, tot în două ediţii, prima dezbătută în emisiunea de la Pro TV „Profesiunea mea, cultura", al lui George Ardeleanu, care a căutat şi el dactilograma romanului când şi-a scris teza de doctorat despre N. Steinhardt, şi al lui Carmen Brăgaru, care i-a consacrat lui Dinu Pillat teza ei de doctorat. Biografia romanului este opera celui dintâi: în ampla sa prefaţă, Gabriel Liiceanu relatează episoadele cele mai importante ale destinului neobişnuit al unei cărţi care ar fi fost, în împrejurări normale, cât se poate de obişnuită. El explică foarte bine de ce şi cum a putut fi citit un roman în aşa fel încât să devină cap de acuzare într-un proces politic, soldat cu o sentinţă de condamnare la 25 de ani muncă silnică. Prefaţa lui Gabriel Liiceanu reprezintă un studiu aplicat de patologie a lecturii.

În ce mă priveşte, mi-am pus trei întrebări. Prima este dacă Securitatea a avut în vedere romanul ca motiv real al inculpării autorului (cum pare să creadă Gabriel Liiceanu) sau doar ca pretext, folosit şi în alte cazuri, al lui C. Noica, de exemplu, pentru a trimite după gratii pe acei intelectuali ai vremii consideraţi indezirabili. Nu e totuna dacă romanul lui Pillat sau cărţile lui Noica au fost cu intenţie citite în mod tendenţios sau dacă Securitatea a fost în fond interesată de ele doar ca un mijloc de a-i condamna pe autori. Ca să fie cu adevărat vorba de o patologie a lecturii, e nevoie de primul răspuns.

A doua întrebare se referă la elementul declanşator al procesului. Romanul a fost dat spre lectură în dactilogramă mai multor apropiaţi ai autorului, unii dintre ei, critici literari cunoscuţi. Cele două copii au fost ascunse de autor, care s-a autodenunţat în urma anchetei, când a fost bătut şi torturat. Ştim deci că el însuşi i-a informat pe anchetatori cu privire la locul unde ascunsese copiile. Dar cine i-a informat de existenţa şi de conţinul romanului? Din lunga listă a celor care l-au citit, câţiva au trecut ei înşişi prin anchete şi au făcut închisoare (nu neapărat din cauza cărţii), iar doi s-au dovedit ulterior a avea angajamente şi denunţuri la Securitate. Nu atât pentru conştiinţa noastră, cât pentru memoria acestor dintâi cititori, ar fi bine să ştim cine a pus Securitatea la curent cu un roman în care e vorba de mişcarea legionară, într-un moment în care vânătoarea de legionari a regimului nu mai era la fel de viguroasă ca în urmă cu câţiva ani.

A treia întrebare este cine, când şi în ce scop a umblat în volumul 6 al dosarului procesului Noica-Pillat, sustrăgând dactilograma romanului, care, conform opisului, ar fi trebuit să se afle în el, punându-i coperte noi şi inscripţionându-le cu formula Republica Socialistă România în loc de Republica Populară Română cum ar fi fost firesc în 1960. Interesant este că niciun alt volum din cele 21 ale dosarului n-a avut parte de acest tratament. Cel care a descoperit falsul este George Ardeleanu. Se poate spune, în aceste circumstanţe, că regăsirea dactilogramei, fie şi după jumătate de secol, ţine de miracol.