Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Blândeţea mării de Angelo Mitchievici


Când te cheamă Angela şi eşti de o bunătate remarcabilă, infailibilă, singurul lucru care ţi se poate întâmpla în afară de happy end-ul Cenuşăreselor de provincie este o martirizare urmată de sanctificare.

Regizorul italian alege prima variantă, unde Angela (Dorotheea Petre) este îngerul poposit în Italia în casa unde se află o bătrână şi stimabilă doamnă croită din frustrări, cocleli şi prejudecăţi prăfuite. Tânăra româncă este angajată ca asistentă a aristocraticei doamne şi de la prima înfăţişare pe peron cu rochia simplă, săndăluţele şcolăreşti şi mâinile împreunate în poală, personajul îşi afirmă vocaţia, unicul scop: acela de a înmuia şi inimile cele mai bătrâne. Roca din care pare confecţionată signora Gemma (Ilaria Occhini) nu este însă atât de solidă pe cât pare, iar Angela îi câştigă pas cu pas încrederea şi afecţiunea printr-o constantă solicitudine. Bunătatea angelică dizolvă în final şi ultimele reziduuri de neîncredere, iar bătrâna devine un suporter al fetei care se confruntă cu mefienţa, mercantilismul şi duplicitatea vecinilor, erzaţ mentalitar al opiniei publice.

Confruntările mărunte o lasă neschimbată pe Angela, nimic nu reuşeşte să-i schimbe atitudinea de radiantă bunătate şi răbdare angelică, nu există nicio clipă de lumească enervare când este în mod evident nedreptăţită. Intr-un fel, filmul decurge previzibil din acest punct de vedere, între cele două femei se creează o solidaritate care culminează cu decizia mai puţin verosimilă a Gemmei de a o însoţi pe Angela în oraşul natal, Sulina, pentru a-şi căuta iubitul dispărut de la domiciliu, pe Adrian (Vlad Ivanov). Ţinut în stand by tot timpul, mai mult o schemă tactică, un pretext, decât un personaj, Adrian nu va scoate o vorbă până la finalul filmului, apariţiile sale fiind egal distante, indiferent că este vorba de o amintire sau de revederea celor doi îndrăgostiţi. Angela, transformată într-un fel de deltaică Vitorie Lipan, îl găseşte cu o altă femeie, refugiat undeva în Deltă, după ce fusese concediat, însă întoarcerea sa în căminul conjugal se face fără fricţiuni, tacit, sărind peste momentul dificil al explicaţiilor. Intregul film se învârte în jurul acestor două personaje, Gemma şi Angela, una devine martora emoţiilor celeilalte şi reciproca, iar singura coliziune dintre cele două are loc în momentul în care Gemma încearcă să-i bulverseze certitudinile Angelei legate de Adrian, simţind cu experienţa vârstei punctul sensibil al fetei, centrul de greutate al existenţei ei. Intuiţia este corectă şi ea va dizolva „cuplul" sororal al celor două, Angela luând decizia de a se reîntoarce în România cu orice preţ. Fidelitatea reală a Angelei, sentimentul datoriei, se cer cântărite tocmai cu instrumentul de măsură propriu acestui personaj, afecţiunea, bunătatea ei.

Francesco Bondi a construit un personaj care să realizeze contrastul radical cu un clişeu instalat în Italia referitor la români, însă tocmai bunele sale intenţii ne aruncă pe teritoriul normat al filmului cu teză. Angela întruchipează mai puţin o fiinţă umană cât ideea de bunătate care se opune prejudecăţilor xenofobe şi proiecţiilor deformatoare ale unei românităţi vecină cu sperjurul, ignominia şi violenţa. Cu toate acestea, nu poţi să nu recunoşti Dorotheei Petre abilitatea de a întruchipa această idee nobilă. Mult mai pertinent este în această privinţă personajul Gemma, cu toate că transfigurarea sa arde câteva etape şi devine astfel mai puţin creditabilă. Însă regizorul italian se instalează de-a binelea în clişeul de tip mondo cane atunci când relevă un pitoresc mizerabilism de ghetou cu maidanezi tolăniţi decorativ pe taluzuri, cu blocuri leproase, cu vernisajul de rufe pe frânghie, cu maşini Dacia prăfuite ca nişte cutii de conserve ruginite, cu peisaje dezolante de magherniţe ale unei Românii privite prin fereastra unei pagini de ziar de scandal. Neîndoielnic că toate aceste lucruri se regăsesc în peisajul (sub)urban românesc, însă regizorul le utilizează ca exemplu al unei lumi în care căruţa cu cai nu a dispărut, un fel de lume scufundată, tribală, unde Angela îşi regăseşte liniştea, adică la ea acasă şi nu în Italia. Tot astfel este filmat şi un fel de picnic la marginea drumului urmat de o discotecă unde se amestecă un triumfal şi prostesc „Noi suntem români" cu maneaua miorlăită din rărunchiul ţigănesc pentru că, în mod cert, regizorul face o confuzie la fel de pedagogică asimilând întreaga suflare viatică a emigraţiei, etniei rome pe care o vrea exonerată de oprobriul compatrioţilor săi. Foarte frumos, numai că lucrurile stau diferit în funcţie de comunităţile de români, de altfel foarte diverse, şi de comunităţile de romi, aşa cum italienii din sud nu se amestecă cu cei din nord nici prin dialectele vorbite, nici prin obiceiuri, aşa cum nu se amestecă mafia siciliană cu Camorra.

Din aceeaşi viziune clişeizată lumea care i se înfăţişează signorei Gemma apare însoţită de o muzică cu accente orientale, pentru că, de la Mateiu citire, suntem aici la porţile Orientului „où tout est pris à la légère." Fereastra dinspre sufragerie unde se odihneşte Gemma dă către o biserică, şi de sfântul Ion se aude liturghia, sonorizată excelent ca în catedrală, alt exotism înfăţişat de către Federico Bondi cu acribia unui etnograf. În rest, apele Dunării şi stuful fac decorul acestui colţ de lume, unde aterizează un agent destul de fragil al civilizaţiei numai pentru a da binecuvântarea tribului. Ce lasă în urmă donna Gemma? Un cuplu pauper, dar fericit, o lume trăind cu secole în urmă, dar care pare dispusă să-şi continue eternul vegetativ. Bunătatea este ca un fel de somn peste lucruri, o împăcare şi poate că nu sunt întâmplătoare numeroasele cadre cu Angela dormind sau întinsă pe pat, ascultând o voce interioară sau zgomotele casei şi, de asemenea, cu Gemma stră-duindu-se să adoarmă.