Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Blues pentru flaut şi pian de Marius Miheţ

Radu Ţuculescu, Mierla neagră,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 296 pag.

De la Vânzătorul de aripi (1982) la cel mai recent roman al său, Mierla neagră (2015), Radu Ţuculescu şi-a decorat viziunea cu ambiţia unui arhitect meloman. Peste fundaţia stabilită în tipare moderniste, el a turnat discrete formule specifice optzeciştilor.

Construite cu migală de compozitor şi dexteritate psihologică, prozele lui Radu Ţuculescu invită la game emoţionale dintre cele mai încinse. De la revoltaţi candizi la însinguraţi paradoxali, protagoniştii animaţi de scriitorul clujean sunt fără excepţie memorabili. O lume întreagă palpită în fiece text al său. Căci ambiţia lui e să mişte acel mecanism esenţial ce defineşte o lume şi o face fascinantă pentru o alta. Tocmai de aceea, el va dilua complexităţile prin structuri provocatoare, sporite prin suspans şi diluate în subtilităţi onirice. Un artist al senzualităţii, poet al amărăciunii organice, Radu Ţuculescu are ceva din melancolia romanticului ce detectează imaginarul voluptuos al oricărei situaţii existenţiale, dar şi ceva din migala absurdiştilor ce nu pot dispreţui până la capăt lumea, oricâtă indiferenţă ar hrăni. Radu Ţuculescu iubeşte lumea şi atunci când o dispreţuieşte. Amână apocalipsele, anulează dramele, mizând pe singurătăţi atât de încăpătoare prin poezia lor, în muzicalitatea tenebroasă, încât sfârşitul poate veni, căci sensul lui s-a pierdut demult între fisurile unei realităţi înşelătoare.

Toate cărţile lui Radu Ţuculescu pot fi citite ca parabole ale eşecului şi singurătăţii. De asemenea, talentul de-a rula dislocări de planuri în acorduri pline de înţelesuri a stabilit, pentru literatura lui, adevărate note specifice. Nu poţi citi corect un roman semnat de Radu Ţuculescu dacă n-ai în minte un portativ. Năzuinţa, nedisimulată, a scriitorului clujean, pare a fi nici mai mult, nici mai puţin, realizarea unei simfonii a limbajului romanesc.

Mierla neagră nu face excepţie. Romanul se potriveşte în algoritmul amintit mai sus. Nu încape îndoială că o interpretare critică aplicată numai acestei cărţi – fără a avea în minte şi sistemul prozastic al lui Radu Ţuculescu – poate nedumeri. Dacă nu chiar să provoace respingere. În cronica sa din România literară, Daniel Cristea-Enache amenda pe bună dreptate numeroasele erori de tehnoredactare. Dar şi lipsa profunzimii textului – de înţeles numai dacă avem în vedere lectura unidirecţională. Lucrurile stau cu totul altfel dacă aşezăm romanul în constructul promovat de prozator mai bine de trei decenii. Mierla neagră respectă prezentul tricefalic, utilizat încă din romanele apărute în anii optzeci; anume, „prezentul prezentului”, „prezentul trecutului” şi „prezentul viitorului” (preluate dintr-o cugetare a lui Augustin). Naraţiunile şi structura romanului păstrează fidel viziunea, în toate cele trei capitole: Internatul, Despina, La picioarele desculţe. Perspectiva narativă, spiralată, deci, asigură deschideri de tot felul. Însă, alături de tehnica prezentului tricefalic, să-i zicem, în Mierla neagră Radu Ţuculescu ridică miza simbolică. Nu întâmplător apar în carte trimiteri la Mierla neagră, piesa lui Olivier Messiaen.

Corbul Dodo face deliciul elevilor („greieraşilor”) din internatul liceului de muzică din Marele Oraş, prin faptul că reproduce expresii şi imită glasuri. Mai târziu, pasărea devine un fel de conştiinţă a vinovăţiei şi răzbunării. Este unica trimitere la titlul romanului. Cititorii lui Radu Ţuculescu au remarcat, de bună seamă, că prozatorul gândeşte cărţile pe un schelet modernist, unde titlul dictează sensurile de adâncime. Aşa stau lucrurile şi aici. Prin urmare, e limpede că trimiterea la Messiaen oferă cea mai credibilă interpretare. Iar dacă o suprapunem cu metoda temporală, lucrurile se clarifică. Compozitorul gândise bucata muzicală pentru flaut şi pian (a se vedea, în roman, duetul Radu Anghel–Radu Orbul), mixând sunete şi culori, astfel încât secvenţele întregului să comunice şi să se diversifice necontenit. Exact cum procedează prozatorul în dispunerea capitolelor. Nu va fi surprinzător ritmul alert al naraţiunii, cu fluctuaţii ce pot uneori deranja, însă dinamismul nu face decât să păstreze legile propuse de compoziţiile flautistice ale lui Messiaen.

Numai că, dacă Messiaen visează armonii între culoare şi sunet, Radu Ţuculescu înlocuieşte synopsia cu sinestezia. Spectacolul aromelor captează în roman registre întregi, culminând cu ultima parte, La picioarele desculţe, unde asistăm la veritabile alchimii ale condimentelor. Dacă Messiaen se inspira din cântecul păsărilor – pe care încerca să-l cuprindă într-o artă imitativă desăvârşită – în romanul lui Ţuculescu, corbul Dodo face legătura tot cu memoria, adăugându-i şi un substrat politic.

Mai mult, naratorul, Radu Anghel, se suprapune la un moment dat cu autorul, deconspirând, într-un intermezzo, chiar o parte esenţială din poetica lui Ţuculescu. Care e rolul unui intermezzo?: „Momentul când cuvintele trebuie să se odihnească. Să-şi refacă puterile. Au săltat, s-au rostogolit, au dansat, au atacat, s-au certat, s-au înduioşat, au înjurat, au ţipat, au şoptit, au iubit, au urât… Alinarea lor sunt sunetele. Frazele muzicale. Cântul născut din ceea ce nu se mai poate rosti. Din ceea ce este dincolo de cuvinte. Sunetele muzicii… suportul cuvintelor, adesea neauzit. Muzica lor ascunsă. Sufletul lor. Iar când cuvintele au obosit, când s-au hotărât să doarmă o vreme, sufletul iese la suprafaţă, sub formă de sunete înlănţuite armonic. Muzica, păzind somnul cuvintelor”. Nu lipsesc din roman trimiterile la poezie şi blues (teoretizat în Femeile insomniacului), ce afirmă clandestin libertatea cathartică sub comunism, dar şi igienizarea interioară din perioada tranziţiei.

Elevul Radu Anghel ajunge la închisoare în urma unei înscenări, eşuează amoros şi, asemeni unui Édmond Dantes, după 1990, pregăteşte răzbunarea ca patron de „bristorante”. Bagajul sentimental arată descurajant. Vinovatul fără vină are un singur duşman, pedagogul Prada, reactivat şi în postcomunism, un individ fără conştiinţă.

Familia de spirite diabolice începe cu Temistocle Hobotă (din Vânzătorul de aripi) şi atinge apogeul odată cu Miş Dron (Ora păianjenului). Experţi în strivirea inocenţei şi torţionari cameleonici, personajele de acest fel garantează conflictul dramatic al romanelor.

Mai bine comunică tensiunea din Mierla neagră cu cea din Degetele lui Marsias (1985). Timotei Alidor, artistul autentic, se duela cu impostura reprezentată de Carol Vătan. Relaţia dintre cărţi e mai profundă. În Degetele lui Marsias, aluzia se face la Timoteius (de unde şi numele protagonistului), virtuozul lui Alexandru cel Mare, cel ce reabilitează flautul ca instrument altădată dispreţuit (prin faptul că vicia spiritul eroic). Forţa cathartică a muzicii iradia, apoi, chiar mitul lui Marsyas – cel ce trezeşte invidia lui Apollo şi sfidează autoritatea zeilor. Dacă în romanul din 1985 parabola urmează invidia lui Apollo (oportunistul Carol etc.), în Mierla neagră citim sfidarea zeilor (activistul Prada).

Asta fac, de fapt, cei doi adolescenţi, Ponco şi Radu (alături de ceilalţi ucenici muzicieni), fără a fi conştienţi până la capăt de zădărnicia acţiunii lor, ori de consecinţe. Alidor socoteşte că artistul trebuie să fie mândru şi să se identifice cu arta lui, altminteri inadecvarea câştigă. Radu Anghel nu mai crede în instanţa muzicii fără răzbunare. Tragicul muzical, aşa-zicând, are câştig de cauză prin libertatea artei ca formă a supravieţuirii, prin dobândirea unei conştiinţe superioare. Ca în Degetele lui Marsias, muzica interiorizează subversiv, creând subterane de unde cei înzestraţi rezistă asaltului dezumanizării. Inexperimentaţi social şi ideologic, Ponco, Radu, Brânză, Fangli şi ceilalţi prelungesc în demnitate o pedeapsă ce duce la moartea celui dintâi. Valorizările lumii închise se multiplică în alte spaţii dominate de sentimentul excluderii sociale (internatul, închisoarea, trădarea conjugală, reabilitarea etică). Ei nu au sentimentul istoriei vii, nici al absurdului. Doar jonglează cu naturaleţea instrumentelor. Prea târziu se trezeşte în ei adevărul revoltei lucide. Al istoriei.

De cealaltă parte, personajele feminine (Despina, Maria, Ria, Irene), mereu mature şi înşurubate (prin seducţie) în istorie, deţin secretul izbânzii, chiar prin nebunie. Radu Ţuculescu înfăţişează şi în Mierla neagră variaţiuni iniţiatice după O mie şi una de nopţi, cu scene de erotism concurate numai de Emil Brumaru în literatura actuală.

Roman sinestezic despre imposibilitatea fericirii, Mierla neagră prezintă o lume aflată mereu la răspântie, în care cititorul găseşte de toate: de la banalităţi iniţiatice la trame politice şi (post)totalitare, de la inocenţa eşuată la triumful autismului şi caricatura dezumanizării. Alături de muzică, Istoria însăşi devine suprapersonaj în textele unui scriitor ce nu renunţă la contradictoriul actualităţii, nici la mesajele supravieţuirii agonice. Un scriitor de redescoperit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara