Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Bolile copilăriei de Simona Vasilache

Cel mai recent roman al Ioanei Nicolae, Pelinul negru (Humanitas, 2017) e povestea unui copil tarat de dezastrul de la Cernobâl, produs cu câteva luni înainte să se nască. Bulța Agustina, a opta din doisprezece frați, nu reușește să treacă de clasa întâi, fiindcă a fost bolnavă de mică. Limbajul ei, de copil care nu știe să citească, deși recunoaște literele, e un amestec de ardelenisme din Bistrița, frânturi de povești alandala și refugii inventate din calea celor care-i strigă proastă, oligofrenă, repetentă. În acest limbaj e scris romanul, ceea ce-l face, pe spații mari, obositor. Uneori, copila gângavă și arierată pare să știe tot atâtea lucruri câte autoarea, despre comunism sau despre soarta adolescenților împrăștiați prin canalele Bucureștiului, ceea ce o face neautentică. Tot așa cum neautentică, deși poate veni dintr-o poveste cu animale vorbitoare, e conversația cu porcul Guițu, în preajma Crăciunului, când el va fi sacrificat, iar ea a fost declarată handicapată cu acte, ca familia ei să poată primi un mic ajutor: „Frățioareporc, știi tu că în data de 26 aprilie 1986 cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobâl a explodat la ora 01:23 noaptea? Nici mie nu mi-a spus asta nimeni, niciodată, am înțeles singură despre ce-i vorba, dar numai după ce m-am făcut de tot drugă. Și, Guițu, cred că acolo, în casele Cernobâlului, ar trebui duși toți otrăviții, miile de copii morți după explozie, miile de bolnavi, zecile de mii de oameni atinși de otravă, milionul de oameni îngropați mai târziu. Ce oraș ar deveni atunci Cernobâlul! Turiștii ar veni, ar studia pe rând exponatele, iar pe cei încă în viață, ca mine, i-ar privi ca pe niște curiozități. Fiindcă acolo, nu mă îndoiesc, pe străzile luminate ca-n palmă, s-ar strânge o mulțime de drugi. Abia așa, dacă ne-am aduna împreună, poate ar începe și ceilalți să ne vadă și să înțeleagă, de fapt, ce ni s-a întâmplat. – Eu am știut de la început, Agustina. După ce plec, fă-ți curaj și spune din poveste, dar nu mult, doar cât să poată îndura un om. Sau un porc ca mine, oricum, cineva cu mintea întreagă.” Agustina devine deci, vocea neconvingătoare a unei drame despre care se vorbește în șoaptă. Doar că drama aceasta, care doar revine, icicolo, ca un refren la început de capitol, e covârșită de multe alte drame din lumea anilor ’90, în care crește, fără să depună, relevant, mărturie despre ea. Bătăile și umilințele din școală, învățătoarele fără răbdare și fără metodă, lumea cvasi-carcerală a școlii speciale de la Buzău, șomajul tatălui, consecință a situației economice care se degradează, suferințele mamei, într-o căsnicie cu un alcoolic, chinurile copiilor trimiși la muncă de foarte mici fac plămada de întâmplări din care ar fi putut ieși un mare roman. Toate, însă, sunt diminuate și amestecate într-un discurs care nu e nici de tot inocent, nici voit confuz, în linia unor precedente celebre, ca Benjy sau Charlie, din Flori pentru Algernon, în așa fel încât e greu de înțeles dinăuntru, dinspre personaj, ce fel de handicap are, în fond, Agustina, care pare să sufere mai curând de autism decât de deficiențe mintale. Nu putem, însă, bănui din lunga ei poveste – pe parcursul căreia schimbă școala, orașul, chiar și, în fine, clasa – că este, de fapt, o fetiță cu o inteligență normală, pe care ceilalți nu o înțeleg. Mai curând autoarea o construiește ca pe mică sălbăticiune, care nu se preocupă deloc de lumea din jur, urmându-și propriile trasee. Istoria turbulenților ani de imediat după Revoluție pătrunde doar vag în viața ei, cu secvențe din Dallas, referiri la Caritas sau la viețile pierdute în punga cu aurolac. Firește (și păcat!) nici o altă voce nu preia, în roman, rolul ancorării în actualitate. Agustina stă suspendată în eterna ei clasă întâi, dintr-un timp care poate fi oricare, aș spune chiar mai curând al școlii din comunism decât de imediat după, iar societatea se răstoarnă în jur total nebăgată în seamă. Unele transformări – de pildă, a tatălui, din om blând și cu frica lui Dumnezeu într-un satrap necontrolat și alcoolic – sunt rezolvate cu stângăcie, printr-un lung dialog între frați (cea mai mică participantă abia a trecut de trei ani...), care numai credibil nu e.
Ioana Nicolae a încercat să dea, prin Pelinul negru, proba maturității ca romancieră. Deocamdată, nu i-a ieșit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara