Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Bolile din veac de Simona Vasilache

Nu cunoaŞtem, în lumea pe care trăim, vecin mai apropiat decît boala. Urîte de simţul comun, bolile îşi au, în arte, apologeţi. Fiindcă spiritul cu greu s-ar putea lipsi de nenumăratele-i dezechilibre în care-şi află leacul de monotonie. Despre ele, boli ale fiinţei, privite nu doar ca dat, ci, deopotrivă, ca necesitate, scrie Noica Spiritul românesc în cumpătul vremii, cu subtitlul Şase maladii ale spiritului contemporan, eseul apărut, în '78, la Univers.

Antreul bolniţei filosoficeşti e-o poetică luare la cunoştinţă a morbus universalis, boala care mişcă (sic!) soarele şi celelalte stele: "luneta lui Galilei a venit să arate imperfecţiunile lumii, pe care contemporanul său Cremonini nu vroia să le vadă; iar astăzi se identifică destul de bine, pare-se, maladiile galactice. Este un vierme ascuns în cosmos." Optimismul e, ca-ntotdeauna, o lipsă de informaţii.

Bolile, numite, nu departe de păsăreasca tratatelor de medicină, catholită (de la grecescul katholou, însemnînd general), todetidă (din tode ti, lucru anume), horetită (de la horos, determinaţie), şi opusele lor, ahoretie, atodetie, achatolie umplu şase capitole ale cărţii. Un şapte incomplet, care se regăseşte în orice construcţie. Mai ales în aceea a operelor literare, din care Noica exemplifică des.

Catholita, o nevoie de general, o nemulţumire cu ce eşti, duce la acţiune, care nu satură spiritul, dimpotrivă, îl face să ceară mai mult. "Turmentat de acţiune, bolnavul de catholită poate merge, atunci, pînă la a zgîlţîi istoria, cu frigurile sale." Ca-ntr-un final de povestire despre eroul inacţiunii, vai ţie, omenire! Altminteri, cînd nu de generalul căutat de generalul Bonaparte, bunăoară, este vorba, catholita poate însemna un gust pentru distracţii, pentru o anume uşurătate: "Infernul a fost descris de unii teologi ca o petrecere care începe, se continuă, se prelungeşte, nu se mai încheie, dezvăluin­du-şi, astfel dilatată, viciul ei ascuns." Passe-temps sînt şi acţiunile, şi desfătările, prin care omul se păcăleşte că e.

Todetita vine, dimpotrivă, din lipsa individualului, din criza identităţii. E greu să crezi într-o divinitate abstractă, şi-atunci, înainte de întrupare, oamenii şi-au inventat mituri. E la fel de greu să accepţi exactitatea, geometria unor modele cum nu e nimic în cer şi pe pămînt. Şi cel mai anevoios, să renunţi la calitatea de om pentru aceea de cap de persoană: "Omul vrea să fie şi vrea să vadă o lume care este. Îi e suferinţă să constate că şi el şi lucrurile au intrat în monotonia generalului, unde orice demers şi afirmare pretins individuală sînt captate de statistică. Todetita este, deopotrivă, maladia spirituală pe care o încearcă omul în clipa cînd îşi dă seama că e prins de statistică."

Horetita, altfel decît catholita şi todetita, boli ale sensibilităţii şi intelectului, e-o suferinţă a voinţei. De ea pătimesc "fie marii nerăbdători, fie dimpotrivă marii îndurători şi gloata răbdătorilor lumii." O adevărată analiză de caz clinic, pentru o horetită îmbinată cu o todetită, face Noica pe Luceafărul eminescian. Uşor comice, purtînd în firea lor ceva din decrepitudinea adusă de bolile trupului, sînt aceste maladii ale fiinţei. Horetita cronică, mai aşezată decît cea acută, a lui Hyperion, cel fără stare în lumea lui, e-o binecuvîntată plictiseală, a celor care rabdă îngereşte toate cîte li se-ntîm­plă.

Maladiile lucidităţii încep cu ahoretia. A te întreba la ce bun, a trăi prin şi pentru refuz, a-ţi dărui o pasivitate de soldat indian care nu vrea să lupte te trădează de ahoretic. "Felul suprem de-a nu face nimic, care sînt matematicile în ceasul lor pur" - dar, la fel de bine, poezia, contemplaţia - iată ţinta ahoretiei.

Atodetia e o boală a vîrstelor tîrzii, a rafinamentelor decadente. Comentariul, ceremonialul, tot ce ţine de un anume baroc, de o ritualizare care lasă deoparte individul, acoperindu-l cu ştrasurile culturii, sînt forme ale atodetiei, pe care Noica o urmăreşte la marii idealişti ai filosofiei.

În fine, achatolia e boala civilizaţiei, o formă de-a nega generalul, de-a-l îmbucăţi şi disciplina, care duce şi la oboseală, şi la progres. Achatolia poate fi o virtute, prin puterea ei de-a pune ordine, de-a statornici o etichetă, de-a ne face politicoşi, punctuali, civilizaţi. Însă depărtarea acestei societăţi ordonate de calea ei o arată o veche filosofie: "Cine pierde Tao rămîne cu virtutea; cine pierde virtutea rămîne cu iubirea de oameni; cine pierde iubirea de oameni rămîne cu justiţia; cine pierde justiţia rămîne cu politeţea." Dar, în fond, în lumea noastră, cui îi mai pasă cu ce rămîne?

Ca neam, spune Noica în ultimul capitol, nu ne reprezintă bolile hotărîrii, ci ahoretia. Aşteptarea, asimilarea înfrîngerii, refuzul. Jubilaţia îmbătrînirii, în care atît de puţini se recunosc...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara