Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Bovarism masculin de Alex Goldiş

Gheorghe Crăciun, Femei albastre,
Iaşi, Polirom, 2013, 264 p.

Una dintre surprizele editoriale ale anului e, cu siguranţă, Femei albastre, romanul neterminat al lui Gheorghe Crăciun.

Anunţat de autorul însuşi într-un interviu din „Bucovina literară” ca „ultima carte de proză”, el a fost recuperat de Carmen Muşat – care semnează şi o prefaţă comprehensivă – dintr-un fişier datat 27 iulie 2006. Câteva capitole din final au rămas neredactate, însă conţinutul lor a fost refăcut din însemnări disparate.
Aspectul nefinisat al romanului n-ar trebui să deconcerteze cititorul de vreme ce prozatorul n-a mizat niciodată pe o construcţie narativă încheiată numaidecât la toţi nasturii. Dimpotrivă. De la Acte originale, copii legalizate până la Pupa russa, prozatorul a practicat o proză deschisă, experimentală, fragmentară, al cărei bovarism e ciorna însăşi. Faţă de alţi colegi de generaţie (precum Petru Cimpoeşu, Horia Ursu sau Alexandru Vlad) care au făcut, după ’90, concesii poveştii, Gheorghe Crăciun a încercat să se reinventeze reciclând o parte dintre ingredientele textualismului optzecist. Încăpăţânarea de a evita epicul pur, sfidând, astfel, trend-ul din jurul anilor 2000, a reprezentat şi ea o constantă a poeticii lui Crăciun, pentru care, mai important decât „a ţine cititorul cu sufletul la gură” e „să-l copleşeşti cu intermitenţele şi detaliile nevăzute ale existenţei, să-i arăţi neobişnuitul din obişnuit, prospeţimea a ceea ce pare banal, caracterul hipnotic al stărilor diurne” etc. De aceea, în cazul lui Gheorghe Crăciun, ultimul nostru gidian (mai mult, aşadar, decât un camilpetrescian, cum observă Carmen Muşat), literatura e mai degrabă o chestiune de (auto)cunoaştere decât de ficţionalizare. E şi motivul pentru care Crăciun respinge schemele prestabilite şi proiectele pe termen lung. Orice scriitură e, într-un anumit sens, o improvizaţie tocmai din cauza caracterului prin excelenţă imprevizibil al realităţii: „Normal ar fi ca un romancier să ştie de la bun început conformaţia scheletului căruia încearcă să-i insufle viaţă şi apoi să îmbrace totul în carne. Or, eu nu procedez aşa. Nu sunt în stare. Construiesc o parte din schelet şi mă grăbesc imediat să o ascund sub un înveliş de muşchi, nervi, vase de sânge, epitelii şi materiale textile. Chiar şi în această situaţie mereu mă întorc înapoi pentru permanente ajustări şi reechilibrări ale materiei”. Aceste permanente reechilibrări şi reajustări fac ca opera ca produs finit să nu reprezinte, în fond, mai mult decât o convenţie literară printre altele.
Aşa încât e greu de spus cât din indecizia stilistică a „Femeilor albastre” se datorează faptului că prozatorul n-a apucat să încheie propriu-zis romanul şi cât ţine de provizoratul asumat al acestuia. Cert e că de la un capăt la altul, cartea lui Gheorghe Crăciun pare să bată pasul pe loc din unghi narativ; nici personajele, nici intriga nu evoluează decât nesemnificativ şi superficial. Volumul are aspectul unui catalog de teme şi obsesii repetabile ritmic, mai degrabă decât al unei naraţiuni cu întâmplări fatale şi necesare. Există semne, spre „finalul” romanului (dacă termenul se poate folosi în acest caz), că prozatorul ar fi încercat să apese puţin pedala acceleraţiei narative prin apelul la câteva trucuri senzaţionaliste. Personaje care nu anunţau evoluţii considerabile din unghiul evenimenţialului se înscriu într-un scenariu poliţist rămas şi el în efigie.
În forma în care el ne-a rămas (şi poate tocmai datorită ei!), Femei albastre nu e mai mult decât o meditaţie complexă, la mai multe nivele, pe tema provizoratului şi a dezorientării existenţiale. Personajul central e cea mai completă manifestare a bovarismului masculin – dacă mi se permite formularea uşor oximoronică – din literatura ultimelor decenii. Angajat al unei firme de avocatură din Bucureşti, naratorul cochetează cu meseria de scriitor, pe care o regăseşte, deocamdată, în intermezzo-ul unor stagii de creaţie în Austria. Doar că aici, în loc să-şi continue seria de romane poliţiste sau să-şi redacteze teza de doctorat, bărbatul se angajează într-o serie de confesiuni terapeutice. Cea mai importantă pondere în aceste „epistole” cu destinatari greu de identificat o are viaţa erotică a bărbatului, pe cât de variată, pe atât de dezabuzată şi de scăzută în temperatură pasională. Situat la antipodul lui Don Juan – la care au trimis primii comentatori ai romanului –, bărbatul din „Femei albastre” pare să sterilizeze cam tot ce atinge. De vină sunt atât indecizia de fond, cât şi intelectualitatea exacerbată, predispusă la chestionarea permanentă a afectelor. De aici, bizara frivolitate a personajului, pe cât de dornic de aventură (şi plin de succese la acest capitol), pe atât de incapabil de a şi-o asuma până la capăt şi de a obţine satisfacţie. Romanul e plin de paradoxale scene erotice, în care sexualitatea cea mai liberă e asociată unor interdicţii de ordin interior. Ondina, cea capabilă să-i asigure linişte şi confort, substitut excelent de soţie, i se revelează naratorului, în momentele de voluptate, drept imagine a morţii: „La început, cu Ondina nu ştiam niciodată până unde pot merge. Exista în stările ei de abandon şi satisfacţie sexuală şi ceva care aproape mă speria. N-am studiat problema sensibilităţii feminine în dragoste. N-am citit cărţi despre asta, vreau să spun. M-am mulţumit întotdeauna cu propria-mi experienţă, ghidat probabil în subconştient de ideea că bucuria sexuală trebuie să fie naturală, să fie adică rezultatul unor căutări şi descoperiri reciproce. Aşa am ajuns să descopăr că orgasmul Ondinei scotea întotdeauna la suprafaţa chipului ei şi o componentă letală sau, mai degrabă, cataleptică. O vedeam cum începe să-şi muşte buzele uscate, asprite şi subţiate de un fel de suferinţă zâmbitoare care mie-mi era inaccesibilă”. Dacă Ondina e într-atât de accesibilă încât se autoanulează emoţional, Ada Comenschi e ireductibilă ca personalitate – nu i se livrează niciodată, în ciuda disponibilităţii erotice totale: „Devenisem hârtia ei de turnesol, materialul testului ei cu privire la stranietăţile erosului. Eram de fapt un substitut al lui Teacher, un bărbat de probă, dotat cu toate atributele generice pe care ea simţise nevoia să mi le pună sub lupă, un fel de pilot de încercare mult mai plin de curaj decât fostul meu maestru, pentru că eu nu avusesem încă ocazia să mă molipsesc de frumuseţea otrăvitoare a celei care mă prinsese în laţ”.
Culmea bovarismului se revelează însă în capitolele de adoraţie dedicate actriţei Nicole Kidman. O adevărată „rusoaică” à la Gib Mihăescu (în varianta pop sau kitsch), Nicole e urmărită şi studiată cu minuţiozitate perversă, de paparazzi intelectualizat, la fiecare apariţie publică, oricât de neînsemnată. Din păcate, însă, capitolele despre actriţa americană, reluate redundant de-a lungul întregului roman, sunt în măsură să denunţe artificialitatea de fond a construcţiei lui Gheorghe Crăciun şi să devieze interesul dinspre interogaţia existenţială spre calamburul stilistic. Această fixaţie a personajului, o obsesie adolescentină numai bună de utilizat într-o parodie intelectualistă marca Cimpoeşu sau Muşina, sună ridicol transpusă în registrul grav-meditativ à la Crăciun – care vede în actriţă, aşa cum mărturisea într-un interviu din „Vatra”, „latura fantasmatică, irealizabilă a dorinţei”.
Deficitul major al prozei lui Gheorghe Crăciun (mai evident aici decât în alte romane) e de identificat într-un soi de emfază problematizantă vizibilă imediat în lipsa de variaţie stilistică. Prozatorul se ia prea în serios chiar când subiectele sunt frivole, nereuşind să-şi calibreze discursul în funcţie de contextul ficţional. Lentilele teoretice transformă cam toate temele din „Femei albastre”, fie că e vorba de relaţiile erotice, de înregistrarea atmosferei premergătoare Revoluţiei sau de scene din cotidianul tranziţiei – în „cazuri” numai bune de tras întrun eseu. De aici caracterul izolat al scenelor şi al observaţiilor, precum şi impresia, mai generală, că puţine pagini din Femei albastre pot depăşi stadiul de problematizări pe teme date pentru a se închega într-o ficţiune de sine stătătoare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara