Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Bovarismul lui Ragaiac de Ion Simuţ



În programul său expansiv, întru totul lăudabil, de promovare a literaturii române, Editura Polirom a deschis o linie şi pentru valorile clasice ale romanului, prin colecţia "Canon", iniţiată în 2004. Prima apariţie a fost o selecţie din povestirile sadoveniene. A doua alegere s-a oprit la Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, datând din 1933, cel mai strălucit an al romanului românesc. Bucurându-se de şase ediţii până în 1943, deci timp de un deceniu, a înregistrat un succes notabil de public şi de critică. Însă în timpul regimului comunist cartea a fost interzisă şi nu a mai reapărut până în 1990, când a fost redescoperită cu entuziasm. Din 1990 încoace a beneficiat de cel puţin cinci reeditări (dacă evidenţele mele nu au lacune). Al Andriescu, cel care îngrijeşte ediţia de acum, a izbutit să completeze seria de Opere Gib I. Mihăescu de la Editura Minerva cu volumul 3, care-i fusese rezervat Rusoaicei, abia în 1995. Redescoperirea capodoperei lui Gib, după o interdicţie de aproape cinci decenii, s-a soldat cu un nou succes editorial. Multă vreme prim-planul îl ocupase romanul Donna Alba, apărut în 1935, anul morţii scriitorului. Concurenţa dintre cele două idealuri feminine în două reprezentări narative diferite e în beneficiul indiscutabil al prozatorului.

Subtitlul romanului, Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac, avertizează asupra spaţiului naraţiunii, la limita dintre Basarabia şi Rusia bolşevizată. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai importante elemente politice de fundal care au sortit romanul fondului secret al bibliotecilor: Nistrul, Basarabia şi fuga de regimul bolşevic a unor persecutaţi ce-şi caută scăpare în România. Fenomenul migraţiei fiind prea masiv, fugarii nu mai primesc azil şi sunt întorşi din drum, înapoi la o condamnare sigură. Această stare de disperare a refugiaţilor este una din sursele de tensiune dramatică a romanului. Suspiciunile că unii transfugi devin spioni (agenţi ai unei posibile subminări a regimului burghez din România) determină închiderea graniţelor. Pe acest fond, locotenentul Ragaiac primeşte ordin să se deplaseze pe Nistru cu detaşamentul său de pază. Dintr-o lâncezeală de garnizoană, Ragaiac se vede mutat într-o zonă de risc, implicat într-o misiune foarte importantă. Era tocmai ceea ce-şi dorea: o schimbare radicală a vieţii. Aceasta e premisa psihologică decisivă pentru a înţelege mutaţiile care se petrec în conştiinţa lui Ragaiac în plan intelectual, moral şi erotic. Locotenentul vrea să declanşeze o transformare morală a propriei vieţi, transformare ce se sprijină în principal pe modificarea idealului feminin. Dacă va iubi de acum încolo un alt tip de femeie (una de viţă nobilă, situată deasupra oricăror mizerii şi josnicii), el însuşi va deveni altul şi se va salva din mediocritatea vieţii sale de până atunci, mediocritatea unui ofiţer, suferind de provincialism, atracţia pentru băutură, joc de cărţi şi femei uşoare. E încorporată în această aspiraţie chiar strategia bovarismului. Al. Andriescu relevă foarte bine în postfaţa romanului procesul progresiv de quijotizare a lui Ragaiac. Nicolae Manolescu a evidenţiat strategiile ironiei naratorului de demistificare a "soldatului fanfaron". Mai mult decât un quijotic, Ragaiac mi se pare un bovaric, deşi quijotismul şi bovarismul sunt două faze istorice ale aceleiaşi tendinţe umane. Le diferenţiază cel puţin două aspecte majore: pe de o parte, bovarismul renunţă la sensul eroic (fie el şi ironic) în construcţia iluziei, devenită un proces nespectaculos al intimităţii; pe de alta, bovarismul socializează iluzia în actul unei iubiri ce vrea o consacrare în nobleţe. Bovaricul îşi investeşte în iubire disponiblitatea sa urgentă de a deveni un altul, de a se transforma radical.

Ca şi Don Quijote (care a fost pomenit frecvent în legătură cu Ragaiac), dar mai ales ca Doamna Bovary (al cărei model psihologic a fost pentru prima dată invocat de G. Călinescu, dar a fost ulterior insuficient speculat), Ragaiac este o victimă a cărţilor. Ce erau romanele cavalereşti pentru Don Quijote, ce erau romanele romantice pentru Doamna Bovary sunt romanele ruseşti pentru Ragaiac: pretexte declanşatoare în construcţia unei iluzii, echivalentă cu o salvare din mediocritate. Rusoaica visată a lui Ragaiac nu e, totuşi, eterica Dulcinee din Toboso. Împotriva oricăror aproximaţii ale imaginaţiei, Rusoaica lui Ragaiac dobândeşte o corporalitate ispititoare. Prin ea, locotenentul speră în albirea trecutului său deocheat. De aceea inventează pentru ea un scenariu al purităţii, pentru a se putea purifica prin apariţia ei. Aşteptarea, mărturisită de Ragaiac prietenului său Iliad, care se contaminează de aceeaşi iluzie, are o frenezie erotică absentă la Don Quijote, dar definitorie pentru escapadele Doamnei Bovary: "Las-o să înainteze prin tufişurile de chiciură ca o prinţesă a iernei... Să sosească cu spaima nopţii în spate. Şi să găsească lumina scăpării în bordeiul acesta de scânduri... S-o întâmpin sprinten ca un husar, Iliad, s-o ajut să-mi scoată din buleandra siberiană liniile lungi ale trupului ei şi mlădierile de călăreaţă a stepei..." (p. 71). Fantasma se profilează ambiguu între puritate şi senzualitate, iar Rusoaica aşteptată nu va fi nici spioană, nici evreică, adică nu va fi grevată de nici o circumstanţă suspectă: "Asta se va întâmpla la iarnă, Iliad, când Nistrul va îngheţa şi când totul încoace şi într-acolo va fi o mare de zăpadă... atunci piciorul ei va cârmi uşor pe puntea gheţei încoace... piciorul ei, Iliad... ţi l-ai închipuit tu cum poate fi piciorul acela, Iliad?..." (p. 70).

Ragaiac se arată nemulţumit de alte rusoaice posibile, care au intrat în viaţa lui, Marusea sau Niculina. Pe prima o părăseşte chiar la începutul romanului, când se îndreaptă spre misiunea lui de pază la graniţă: "După spiţa tatălui şi după spiţa mamei, Marusea era rusoaică sadea... şi totuşi pentru mine ea nu era decât o basarabeancă. Pe când rusoaica pe care o aşteptam, rusoaica din visurile mele... Doamne, ce distanţă..." (p. 8). Marusea nu era "rusoaica întreagă", rusoaica râvnită, pentru că, în gândul lui Ragaiac, "iubirea care-o mistuie ar fi putut să se arate altfel, nu ştiu cum..." (p. 8). Deci, e limpede, locotenentul Ragaiac nu caută doar o altă femeie, mai mult sau mai puţin ideală, ci caută un alt mod de a iubi. Iar acest prilej de schimbare l-ar putea aduce, după cum crede el înfierbântat de lecturi şi doritor să devină un om cu totul nou, "femeile excesive, orgolioase" (cum le numeşte Al. Andriescu în postfaţă) din romanele lui Dostoievski sau "copilele enigmatice din Andreev" (după însăşi expresia lui Ragaiac, p. 32) sau, poate şi mai îndreptăţit, Irina din romanul Fum de Turgheniev (cum credea Ibrăileanu). Adevărul e că identificarea cu exactitate a prototipului rusesc al femeii aşteptate de Ragaiac nu are importanţă (aici mă despart de explorările metodice ale lui Al. Andriescu, cât şi ale altora). Referinţele de lectură, cu unele aproximaţii, sunt etalate chiar de personaj (p. 32) şi într-un amalgam în care nu încap preferinţe şi diferenţieri nete. Căci rusoaica lui Ragaiac are o imagine proteiformă, din care se desprind obsesiv câteva trăsături ale pasiunii devoratoare: "Adorm cu privirile ei în cuget, cu privirile ei adânci şi negre, care deodată se aprind de pâlpâiri fosforice şi se înconjoară de un şirag de dinţi albi ca de lup (...) şi mă las devorat, cu o voluptate care mă înfioară, la acest ospăţ al făpturei cu infinit de multiple, de frumoase, de nestatornice feţe, cu râs nemaistăpânit şi sigur de norocul lui" (p. 137). Ragaiac este victima fericită a femeii sale din vis, o fiinţă devoratoare şi - ceea ce e cel mai important - cu capacitate transformatoare. Ragaiac cel nedemn şi meschin se lasă devorat pentru a se trezi renăscut într-un regim al nobleţii morale. Ragaiac se autovictimizează masochist, însă fără a se culpabiliza. Regenerarea sa morală nu se poate produce cu adevărat pentru că procesul său interior de conştiinţă nu e dus până la capăt. Ragaiac vrea imperios să devină altul, dar fără să expliciteze resorturile şi vinile, lăsate în penumbră. Scenariul simbolic al iernii alimentează conotaţiile purităţii, după cum fantasma devorării transformatoare asigură disponibilitatea personajului de a deveni altul.

Ca o ironie a sorţii, Rusoaica posibilă din imaginaţie nimereşte în sectorul prietenului Iliad, care o întoarce din drum. Există o rivalitate între cei doi în aspiraţia lor comună. Valia e numele ei, era fiica unui baron exterminat (p. 155) şi avea o vioară la subsioară. Sacralizarea ei patetică ("Faţa Valiei e o închegare sacră", p. 184) ţine de recuzita unei speranţe a mântuirii. Dar, pendulând între extreme, fantezia lui Ragaiac se încinge pornind de la elementele concrete dezvăluite de Iliad: imaginează desmierdări, "pipăie în gol aeriene forme", inventează conversaţii şi gesturi de familiaritate: "Seara, imaginile sunt extrem de lascive; scoaterea treptată şi divină a piciorului din teaca lungă a ciorapului, băile părului, încălzitul la gura sobei, oboselile dulci ale iubirilor momentan săturate, o grămadă de familiarităţi care mă tulbură şi mă torturează până la neurastenie" (p. 185). Fantasma idealului feminin riscă să fie compromisă de fantezia erotică a celei mai concrete corporalităţi. Ragaiac rămâne un vicios în modul de a gândi, un incurabil al iubirii carnale. Prin urmare, însăşi "mântuirea" se îndepărtează ca scop ultim, întrucât frenezia imaginaţiei se consolează cu Niculina, "şarpele acesta ale cărui mlădieri mi-ar potoli arşiţa atâtor imagini tăioase ca razele din amiezile aprige de vară" (p. 187). Niculina aparţine unei arşiţe de vară a pasiunii, ipostază pe care o detestă şi vrea să o depăşească, pe când Valia, adevărata rusoaică, l-ar înălţa pe Ragaiac într-un regim raţional al pasiunii, conotat insistent cu iarna.

Păcătosul aventurier din provincia basarabeană, ameninţat de mizeria sentimentelor mediocre, vrea o femeie salvatoare, nobilă la propriu, ca spiţă aristocratică, şi aureolată de marea literatură rusă, femeia mântuitoare, un liman de neatins pentru el, dar râvnit cu disperare. Ragaiac nu poate ieşi din regimul corporalităţii, dar îl transferă sub alte auspicii. Pentru el, o iubire nobilă se confundă cu posedarea unui trup nobil, corporalitate de altă esenţă, "divină". Ragaiac crede că e de ajuns să schimbe obiectul pasiunii sale pentru a se transforma, pentru a deveni cu totul altul. Speranţa e în celălalt (adică în femeia visurilor), nu în sine însuşi. Ragaiac este prin excelenţă un bovaric: stimulat de lecturi, îşi construieşte o evadare din lumea reală, închipuindu-şi că se poate depăşi pe sine, cel mediocru şi detestabil, prin aspiraţia spre o iubire "artistică", nobilă, cu totul diferită de ceea ce trăise până atunci. O iubire din altă lume decât a sa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara