Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Bărbat, român, progresist de Ioana Pârvulescu


Diogenes Laertios îi atribuie lui Thales din Milet obiceiul - considerat de alţii a fi al lui Socrate - de a mulţumi zeilor în primul rînd pentru că s-a născut om, iar nu animal, apoi pentru că e bărbat, nu femeie şi în al treilea rînd pentru că e grec şi nu barbar. Acestea erau aşadar cele trei privilegii identitare pe care le recunoaşte antichitatea greacă. Mai mult sau mai puţin vizibil, ele sînt apărate, veacuri de-a rîndul, şi de literatură, unde calitatea de om, cea de bărbat şi cea de grec (în ipostaza de erou) sînt idealizate în fel şi chip. Cînd literatura română ajunge la eul intim, adică la jurnal, identitatea are tot trei trăsături distinctive: sexul rămîne definitoriu, a doua trăsătură esenţială este apartenenţa la un neam, iar a treia calitate ţine de Weltanschauung. Teoretic, un eu ideal pentru secolul al XIX-lea românesc este bărbat, iar nu femeie, român, nu străin, progresist, nu tradiţionalist-static. Din fericire, eul din jurnale nu este atît de schematic, iar dacă adăugăm pagina literară propriu-zisă teoria identităţii ideale se complică şi mai mult.



Bărbat, iar nu femeie


Ciudat: în jurnalele secolului romantic, romantismul aparţine mai mult bărbatului decît femeii, care este pur şi simplu demitizată. Ce-i drept, imaginea femeii este lacunară în notaţiile zilnice. Lăsîndu-l deoparte pe Maiorescu (îi rezerv două-trei episoade viitoare), femeia apare cel mai des în jurnalul lui Rosetti. Russo, la mănăstirea unde era închis nu primeşte decît o dată vizita a trei femei, una mai îngrozitoare decît alta, o vizită care nu-l inspiră aşadar la meditaţii pe temă. Dintr-o remarcă făcută în treacăt, într-o evocare a lui Alecsandri, ştim doar că Russo le fermeca pe doamne printr-o rafinată artă a conversaţiei şi făcîndu-le să rîdă. Dar cît şi cum îl fermecau doamnele pe Russo rămîne un mister. Studentul Iacob Negruzzi este preocupat de întîlnirile de amor într-un mod foarte banal şi din jurnalul său nu se desprinde nici un chip feminin remarcabil şi nici vreo imagine ideală a femeii. Posibil ca atunci cînd vor fi publicate şi părţile cenzurate din jurnal, adică scenele erotice, să se poată spune ceva mai mult despre cum arată femininul în concepţia "ruletistului". Ispirescu a idealizat femeia, dar îşi pierde iluziile de la întîiul amor, exact ca eroul lui Kogălniceanu, nu din motive estetice, ci financiare (fata, săracă, la fel ca el, îl părăseşte pentru un bărbat mai bogat). Rămîne Rosetti, la care traseul demitizării este evident şi începe o dată cu mariajul. Totuşi în jurnalul său femeia nu este învinovăţită pentru că îl face pe bărbat să sufere. Motivul este uşor de dedus: Rosetti credea cu tărie că "astfel este sexul / nu e vina ta", cum scrie în poezioara sa cea mai discutată.
Specificul tuturor acestor jurnale este deci că au în centru un eu bărbătesc, înconjurat de bărbaţi. Fireşte, bărbaţi români, cu toate calităţile şi defectele lor.

Român, iar nu străin


Naţionalismul este o aspiraţie şi un loc comun al secolului al XIX-lea şi nu e de mirare că îl regăsim adesea în jurnalele scriitorilor vremii (la Dostoievski şi Tolstoi, de pildă). Dacă în alte idei paşoptiştii şi junimiştii îşi depăşesc secolul, în privinţa ideilor etnice, sînt, în genere, perfect tributari aerului timpului: cred în destinul fericit al românilor, în "românism", luptă pentru eliberarea ţiganilor (în timp ce în America se lupta pentru eliberarea negrilor din sclavie) şi au o doză puternică, foarte dezamăgitoare pentru cititorul de azi, de şovinism şi de antisemitism, ale cărei mărci se văd încă bine şi în unele poezii eminesciene. La 28 ianuarie 1850, C.A. Rosetti notează în jurnal: "La 7 ore ale serii născu soţia mea un prunc şi moaşa anunţă sexul, strigînd: un Roumain. Fii, dragul meu fiu, un Român adevărat. [...] Facă cerul să-ţi iubeşti naţia ta ca mine...". Nu atît sîngele conta (mama pruncului nu era defel româncă), ci voinţa, dorinţa, opţiunea.
Cum bine se ştie, a fi naţionalist era însă, în secolul trecut o atitudine europeană, iar românii erau în acord cu restul lumii exaltîndu-şi naţiunea "şi nevoile şi neamul".
Şi dacă atitudinea generală a paşoptiştilor nu surprinde, chiar atunci cînd contrariază, în schimb este uimitoare şi reconfortantă, în context, luciditatea lor critică. în realitate scriitorii noştri sufereau descoperind defectele şi prejudecăţile conaţionalilor. Ei studiau în străinătate, aveau prieteni străini, erau cu ochii pe Europa, iar românul, aşa cum îl doreau, era mai degrabă un prototip utopic. Chiar Rosetti, al cărui jurnal este cel mai impregnat de pasiuni politice şi al cărui ziar se va numi Românul este necruţător de cîte ori descoperă cum se sabotează românii pe ei înşişi: "Am suferit foarte astă seară. De ce? Se vede că nu ştii că erea seanţă românească, că românii se adunaseră ca să desbată statutele unei soţietăţi ce reuşirăm să facem" (12/24 mai 1846). Sau: "Ne adunarăm în sfîrşit eri vro 27 ca să sărbăm aniversara Revoluţiei. Cum începurăm şi mai cu seamă cum sfîrşirăm! Sufer foarte ca s-o descriu. Ştiu numai că banchetul erea icoana adevărată a minţii, a caracterului şi a simţirii oamenilor ce guvernară revoluţia. Destul să tragem perdeaua" (12/24 iunie 1850). în Scrisori către Vasile Alecsandri, Ghica observă contrastul dintre încurajările pe care străinii le dădeau românilor pe la jumătatea secolului şi ceea ce simţeau românii înşişi. Astfel Jules Michelet (pe care şi Rosetti îl pomeneşte cu veneraţie) spune: "Fericiţi sînteţi voi, tinerilor români [...] în ţara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge şi chiar ilustra prin fapte patriotice şi măreţe". Asta în timp ce, continuă Ghica, "numele de român nu trecea încă dincolo de Carpaţi şi de Dunăre" şi "mulţi dintre tinerii noştri aflaţi la studii în Viena, în Münich sau în Paris se credeau umiliţi d-a aparţine unei naţionalităţi necunoscute în lumea europeană. Le era ruşine chiar şi de numele lor de familie şi de botez, fiii lui Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi". Situaţia nu era aşadar nici pe departe aşa de simplă cum apare astăzi, iar sentimentele naţionale ale paşoptiştilor erau contradictorii.
Finalul minunatului Dicţionar grotesc (1876) al lui Alecsandri este o decisă luare de poziţie împotriva românismului sufocant şi de paradă:

ROMÂNISM
Statul român
Monitorul român
Strada română
Teatrul român
Ateneul român
Academia română
Camera română
Senatul român
Otelul român
Cafenea română
Ziarul Românul
Passagiul român
Croitor român
Crîşmar român
Caşcaval român

[...] etc. etc., tot român, toţi români şi încă şi în veci români! în prezenţa acestui nume de român, care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii şi pe dughene etc., cu o profusie ridiculă, fiecine este în drept a să întreba dacă nu cumva românii se tem să fie confundaţi cu chinezii în ţara lor? în nici un oraş din Francia nu se găseşte o stradă numită rue française. în nici un oraş din Germania nu există o stradă cu numele de Deutsche Strasse. în Bucureşti însă este strada română! Comic, comic şi grotesc!" (Am verificat în Lista străzilor din Bucureşti din 1998 şi e de remarcat că, dacă alte manifestări ale românismului de paradă există încă, strada română din Bucureşti nu mai este). Ironia lui Alecsandri cu privire la teama românilor de a nu fi confundaţi cumva cu chinezii este un ecou al unui savuros şi lucid discurs din romanul Tainele inimei (1850) de Kogălniceanu, pe aceeaşi temă: "...voi şromâniiţ carii vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decît franţujii Răsăritului, şi carii în faptă nu sînteţi la cele rele decît momiţile şmaimuţele, aici în sens de imitatori fără minteţ, iar la cele bune decît chinejii Europii (s.m.). [...] Voi aţi văzut Viena şi Parisul? Spuneţi-mi dară cîtă deosebire este între naţiile străine, atîta de aprinse întru a întrebuinţa toate talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, carii lăsaţi să se piardă şi să se mistuiască în zădar geniul, ispita şi vrednicia a tuturor acelora carii nu sînt scoborîţi cu hîrzobul din cer. Cînd aţi şti cîtă neunire, cîtă ură, cîte nenorociri pregătiţi prin aceasta ţărei voastre!"
Sînt cuvinte aproape vizionare şi nu poţi decît să te înspăimînţi observînd cît de puţin se învaţă din greşelile trecutului sau cît de puţin se schimbă "bărbatul român".


Progresist


Aventura conştiinţei scriitorilor care spun eu în secolul al XIX-lea se întîlneşte cu aventura secolului însuşi şi anume cu aventura progresului, văzută numai în latura lui pozitivă. în Introducţiunea lui Ghica la Scrisori i se aduce un elogiu care putea fi rostit, pesemne, de oricare martor al înnoirilor vremii. Progresul era şi unul de mentalitate: oamenii, fie ei ingineri şcoliţi (ca Ghica) sau poeţi autodidacţi (ca Ispirescu) înlocuiesc nevoia de miracol cu bucuria explicaţiei ştiinţifice şi încrederea în Dumnezeu cu cea în progres: "civilizaţiunea ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, [...] a dat rîurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pămîntul cu gaz şi cu scînteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit şi înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi libertate; a văzut renăscînd ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia şi Bulgaria". Ghica era născut în 1816. Cu o generaţie înainte nu se crede încă în progres. Cei născuţi pe la 1850, generaţia lui Eminescu, încep deja să nu mai creadă în progres.
Bărbatul român progresist se află între aceste nu încă şi nu mai.