Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Bărbatul de lux de Ioana Pârvulescu




Una dintre ideile cele mai socante legate de relatiile dintre personajul masculin si cel feminin, în raport cu obisnuintele literare de la începutul secolului al XX-lea, se află probabil în Femeia în fata oglinzii (1921) de Hortensia Papadat-Bengescu. Din păcate curajul autoarei se rezumă la expuneri teoretice, la ipoteze năstrusnice, personajele din această proză fiind suficient de conventionale ca să placă publicului anilor '20. Ideea, ivită în mintea Manuelei, tînăra fată care încă nu iubise, dar se pregătea pentru iubire, s-ar fi potrivit mult mai bine unui personaj feminin de vîrsta autoarei, care în 1921 avea aproape 45 de ani si era căsătorită de un sfert de veac. Este vorba de sotul ideal. Manuela propune ca o femeie să aibă, "după lege, doi bărbati" si anume "un bărbat de lux" si unul de toată ziua, "de purtare". Ea constată (ca outsider al institutiei maritale) că veteranii căsătoriei sînt în vesnică dispută pentru chestiuni mărunte, dar care se acutizează cu timpul, de pildă faptul că cei doi nu si-au putut armoniza termometrele interioare sau că ea e pasăre călătoare în timp ce el e sedentar înrăit. Solutia ar fi un sot de vară si unul de iarnă, un sot de voiaj si unul de popasuri, un sot solemn si unul jucăus etc.
De fapt ideea de bărbat de toată ziua si bărbat de lux e speculată de literatură sub alte nume: cel dintîi este sotul, cel de-al doilea este amantul, singura diferentă fată de ideea Manuelei fiind că numai unul este bărbatul "după lege".


Îmblînzitorul



Poezia medievală si biografiile reale sau fanteziste ale trubadurilor (vidas si razos) creează antiteza între cele două chipuri ale bărbatului, cel de sot sălbatic si cel de amant delicat. Cel dintîi e tiran în dragoste, supraveghează si pedepseste cumplit. Cel de-al doilea e slujitorul dragostei, veghează, îndură chinuri în numele ei, e credincios femeii iubite, caută să fie pe măsura celei pe care o socoteste adesea o regină sau o zeită. Morala amorului curtenesc este întemeiată pe ideea de dragoste neîngrădită. În pragul secolului al XVII-lea, cînd sotia era încă averea bărbatului si nu numai supusă lui, ci chiar supusa lui, Shakespeare expune - prin personajul Petruchio, bărbatul din Îmblînzirea scorpiei - o cu totul altă morală, cea a dragostei cu de-a sila. Arta îmblînzirii sotiei neiubitoare este, în detaliu, arta dresajului. În cazul Katharinei se consideră potrivită metoda folosită cu soimii, păsări mîndre si greu de dresat: "(...) Mai am un mijloc/ S-o-nvăt să vină cînd o chem, s-asculte/ Porunca mea:/ Voi tine-o vesnic trează/ Cum tii un soim, cînd e-ncăpătînat/ Si nu vrea să asculte. N-a mîncat/ Nimica azi, si nici nu va mînca!/ Nici n-a dormit, si nici nu va dormi!" (trad. Dan Lăzărescu). În cazul îmblînzirii soimului, rezultatul este uimitor: pasărea se întoarce chiar cînd i se dă libertatea de a evada, zborul ei nu va mai fi niciodată liber. Dresată, Kate, odinioară înversunat de liberă, va pleda pentru umilă supunere în fata sotului. Dacă îndărătul acestui discurs final se ascunde o strategie feminină e o chestiune de receptare contemporană, publicul din secolul al XVII-lea nu putea să plece de la spectacol decît cu impresia că bărbatul a făcut ce trebuie, iar femeia a învătat cum trebuie. Petruchio nu este un îmblînzitor , în ciuda titlului piesei, ci un dresor, întrucît modelează cu biciul si fără urmă de dragoste. The Taming, îmblînzirea shakespeareiană este opusul lui apprivoiser, îmblînzirea prin dragoste din pledoaria vulpii lui Saint-Exupéry; cele două fete ale îmblînzirii sînt, secole de-a rîndul, disjuncte în paradigma eroului masculin, unde-l disting pe sot de amant.
Există un schimb de replici între sotii din Îmblînzirea scorpiei aflat într-o uimitoare simetrie inversă cu unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale cuplului din Romeo si Julieta. Proaspăt căsătoriti, la finalul primei nopti petrecute împreună, Romeo si Julieta se contrazic dacă e noapte sau zi, după trilul care se aude afară: privighetoare, spune ea, ciocîrlie, spune tînărul sot, pentru ca apoi, de dragul ei să cedeze; la rîndul ei, din grijă pentru el, Julieta acceptă că, totusi, a fost ciocîrlia. În Îmblînzirea scorpiei cei doi, si ei proaspăt căsătoriti, se dispută cu privire la astrul care străluceste pe cer: luna, zice bărbatul, soarele, constată sotia. De cedat va ceda ea, desi are dreptate, dar nu din dragoste, ci din teamă. Si el îsi schimbă părerea, ca Romeo, dar numai ca s-o acuze că minte. Varianta traditională, în literatură, a dialogurilor dintre soti este aceasta, nu cea din Romeo si Julieta. În ciuda încercării de a face din soare - lună, Petruchio este un înger fată de sotul demonic din cîntecele trubadurilor, care închide în turn, alungă, ucide, chinuie cu voluptate. Cel mai teribil este cu sigurantă cel din legenda legată de moartea lui Guillem de Cabestaing, reluată de Boccaccio în Decameronul, (ziua a 4-a, povestea a 9-a) si anume baronul Raymond din Castel-Roussillon. Acesta l-a ucis pe trubadurul amant, i-a scos inima, l-a pus pe bucătar s-o prepare si i-a dat-o sotiei lui la cină, spunîndu-i abia apoi ce mîncase. Ca valorile simbolice ale acestei legende să fie evidente, se spune că sotia i-ar fi răspuns bărbatului că n-a mîncat niciodată ceva atît de bun.


Îmblînzitul



Literatura română înmoaie spre rîs chipurile de soti tiranici, îndulceste de-obicei conflictele si le rezolvă cu duhul blîndetii. În căsnicie, la fel ca în viata politică, conflictul este urmat de o împăcare de tip "pupat toti...". Unul dintre personajele care deschid seria sotilor înselati este postelnicul Andronache Zimbolici din nuvela Au mai pătit-o si altii de Costache Negruzzi. La vîrsta de patruzeci de ani, cînd "îi abătuse să se-nsoare" o descoperă pe demoazela Agapita si o consideră, avînd în vedere o zestre substantială, partida potrivită. După cîteva luni de convietuire, le-o va descrie prietenilor săi, si ei de curînd însurati, în termenii cei mai poetici: "Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea (Kate era ca un soim, diferentă substantială, n.m.)". Se teme chiar să nu-l întrebe "Si les enfants qu'on fait se faisaient par l'oreille". O întrebare din Molière, care-l transformă chiar pe el, ca o formulă magică, într-un sot de comedie. Căci ducîndu-se împreună cu amicii să-si vadă sotia (aceasta avea, ca la casele boieresti, apartamentele ei) o găseste în bratele amantului. Interesantă este reactia celor patru prieteni: nici unul nu rîde, e usor de imaginat de ce. Postelnicul Zimbolici, tentat o clipă să se împuste, renuntă, rîzînd la gîndul că "au mai pătit-o si altii".
Rîsul însoteste toate relatiile dintre sot si amant în comediile lui Caragiale. Surprinzătoare, în raport cu rivalitatea traditională sot/amant este, la Caragiale, deplina egalitate (în drepturi si datorii, în calităti si defecte) a celor două personaje masculine care gravitează în jurul femeii. Chiriac si Jupîn Dumitrache iubesc la fel, apără la fel, au aceleasi griji, sînt mîhniti deodată si fericiti identic o dată cu rezolvarea misterului de la Iunion. Trahanache si Tipătescu sînt si ei simetrici în reactiile fată de Zoe, amîndoi cu puteri depline, reciproc recunoscute, asupra vietii ei. Manuela din proza Hortensiei Papadat-Bengescu îsi întreba sora dacă stie vreun loc în care femeia să aibă, după lege, doi bărbati. Acest loc există si este comedia, cu legea ei. La Caragiale lipsesc începuturile, nu se stie niciodată cînd a apărut al treilea si din ce cauză. Spectatorul nu va tine astfel cu nici unul dintre cei doi, nu va judeca niciodată după dreptul primului venit, sau după dreptul moral, pentru el amîndouă personajele masculine apar deodată, se completează de minune, iar femeia are nevoie de amîndoi, exact ca-n pledoaria Manuelei. Spectatorii pe care si-i creează comediile lui Caragiale sînt după modelul lui Nită si Ghită din schita C.F.R. : atîta timp cît musteriul-sot care urmăreste pe ceas si pe harta imaginară traseul Mitei pare un sot înselat, sincer sau voit naiv, e atrăgător si-i tine pe cei doi la masă. Imediat ce ipoteza că Mita are un amant cade, personajul nu mai are "nici un haz", iar cei doi pleacă, supărati.


Neîmblînzitul



Codul de legi romanesti, în schimb - iar Manuela din Femeia în fata oglinzii după acest cod judecă lumea - face distinctie între sot si amant, multă vreme în favoarea amantului. Inspirat din Balzac (Le lys dans la valée) si din Werther-ul goethean, romanul Elena de Bolintineanu preia fără completări sau stersături conventia. Sotului Elenei, postelnicului George, naratorul nu-i dă nici o sansă. Are grijă să-i facă încă din primele pagini un portret respingător, în care lipsa inteligentei, falsitatea, răutatea (în "mare doză"), siretenia, egoismul si caracterul josnic sînt cele mai mici defecte. Alexandru Elescu, un Félix de Vandenesse autohton, îl acoperă cu totul, încă de la prezentări. Pe de o parte naratorul îl prezintă cititorilor drept "un june necunoscut", pe de altă parte unul dintre personaje îl prezintă Elenei ca "dl. Elescu, român, (...) strein de tară, căci lipseste de aici de 15 ani". Atît cititorul, cît si personajul feminin îsi primesc din prima clipă portia de nou si de mister care să le atragă atentia asupra acestui bărbat si numai asupra lui. Elena, ca si cititorul, nu are de ales, căci între bărbatul care-i e sot si cel care-i va deveni amant conventia romanescă este cea care alege. Lupta dintre sot si amant nu e loială: desi amantul e în genere sacrificat de înlăntuirea epică, (moare sau pierde) el este cîstigătorul fără luptă al inimii eroinei si a simpatiei cititorilor numai pentru că naratorul îl protejează vizibil.
Mai tîrziu, cînd conventia romanului se complică si devine mai laxă, literatura română va permite sotului o bătălie mai cinstită cu amantul, (dacă nu cumva rolurile se inversează) cum se întîmplă, de pildă la Camil Petrescu, în Ultima noapte... În Adela lui Ibrăileanu, doctorul Emil Codrescu face una dintre cele mai subtile distinctii între sot si amant (introducînd si o a treia ipostază masculină, puternică pînă în epoca interbelică, pe aceea de logodnic), distinctie care ar putea fi socotită o mise en abîme a romanului de dragoste modern: "Un amant? Cum de nu mi-a venit pînă acum întrebarea asta? Un bărbat care face cu ea tot ce vrea! (...) Ipoteza unui logodnic, sfîsietoare odinioarea, îmi apare acum benignă. Un logodnic este o virtualitate. Un amant este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decît un sot. În căsătorie conventia socială o maschează pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: selectia pasionată!" Despre micile amănunte ale marii selectii, în episodul următor.