Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Breviarul ororilor de Tudorel Urian


Majoritatea dintre ei sînt vedete pentru o zi. Oribilele lor crime sînt relatate cu lux de amănunte în deschiderea emisiunilor de ştiri ale posturilor de televiziune, marile cotidiane le publică poza pe prima pagină, oamenii de tot felul ajung să le înveţe numele şi să îl rostească temători. După această "zi de glorie", urmează procesul şi inevitabila condamnare la zeci de ani de detenţie. Încet, încet, uitarea se aşterne peste ei şi peste faptele lor. Ajung să fie uitaţi pînă şi de propriile lor familii - nevestele divorţează, copiii îi renegă - iar urmaşii victimelor lor redescoperă cu greu normalitatea vieţii, cu sentimentul că Justiţia şi-a făcut pînă la urmă datoria.

Ce se mai ştie astăzi despre asasinii lui Ioan Luchian Mihalea şi despre autorii atîtor crime care, la vremea respectivă, au făcut să ni se zbîrlească părul în cap? Mai nimic. Odată condamnaţi, criminalii îşi ispăşesc pedeapsa la închisoare, numele şi feţele lor, care, la un moment dat, ne deveniseră atît de familiare, ni s-au şters definitiv din memorie.

Eugen Istodor este unul dintre jurnaliştii de factură foarte specială ai momentului. În sensul că, în tot ceea ce face încearcă să ocolească drumurile bătătorite. Interviurile sale din "Academia Caţavencu" sfidează întotdeauna regulile genului, astfel încît niciodată nu poţi şti cu certitudine dacă ele sînt reale sau imaginare. La fel tentaţia sa continuă de a scormoni în cotloanele cele mai ascunse ale societăţii, în căutarea secretului unor personaje insolite - unele la vedere, cum ar fi cerşetorii sau nebunii - despre existenţa cotidiană a cărora nu prea avem timpul şi nici fantezia să ne punem prea multe întrebări.

Ideea unei cărţi despre gîndurile, regretele şi speranţele celor aflaţi în secţia condamnaţilor pe viaţă din penitenciarul Rahova îi putea veni doar unui ziarist cu sensibilitatea şi atenţia la nuanţe ale lui Eugen Istodor. Filmele de acţiune, legendele urbane, versurile manelelor pot da celor de afară o reprezentare a ceea ce înseamnă viaţa într-un penitenciar de mare siguranţă. O viziune care, fără a fi falsă, nu este nici completă. Filmele despre închisori şi poveştile care răzbat în lumea de afară au menirea să şocheze. De aceea ele focalizează aspectele ex-centrice, experienţele limită ale vieţii de deţinut: răul tratament aplicat de gardieni sadici, răzbunări încheiate cu uciderea sau violarea vreunui condamnat, încercări de evadare sau de sinucidere etc. Fireşte, aceste fenomene sînt reale, ele intră în mica istorie orală a fiecărei închisori, dar nu sînt reprezentative pentru existenţa de zi cu zi a celor nevoiţi să îşi irosească cea mai mare parte din viaţă îndărătul gratiilor. În momentul în care ne gîndim la un "vieţaş", sîntem tentaţi să ni-l imaginăm în ipostaza contelui de Monte Cristo, a lui Papillon sau a lui Hannibal Lecter, perfect izolat într-o celulă, eventual săpînd discret, dar eficient, la un tunel prin care să încerce o evadare cum nu s-a mai văzut. "Or - constată Eugen Istodor -, ei se mişcă. Se aerisesc, se plimbă, joacă fotbal, şeptic, pocher, pun lumea la cale. Merg la Club, la spectacole sau la făcut artă. Merg la Regina-Mamă, comandantul închisorii, Carmen Mihail, să se plîngă. Merg în camera comandanţilor lor, Mihaela Bonaţiu şi Mihai Cosmescu, să-şi ceară drepturile: norma de ţigări, norma de plicuri, norma de pixuri, norma de discuţii cu cineva care iese afară zilnic. Merg la bisericuţă, la spovedanie cu popă. Merg la doctor. (...) Stau atîrnaţi de geamuri pentru a tranzacţiona cafea, ţigări, pleisteişănuri, izmene, cd-uri, felicitări pentru o iubită, pentru a se ţine în formă. (...) Chiar se uită la televizor şi ne văd pe noi" (p. 18). Dincolo de zidurile închisorii se află o altă lume, inaccesibilă celor mai mulţi dintre noi, ai cărei locuitori cresc pisici şi hamsteri, cultivă flori, beau coca-cola şi folosesc drept monedă de schimb unanim recunoscută în tranzacţiile dintre ei pachetele de ţigări Viceroy şi Carpaţi fără filtru, sau cutiile de cafea instant.

Fiecare deţinut are în spate propria sa poveste stropită cu (prea mult) sînge. Fapte abominabile care, stîrnesc groaza şi indignarea celor din afară, oamenilor onorabili, dar care, din perspectiva făptaşilor, dobîndesc uneori cu totul alte semnificaţii. Au existat crime accidentale, crime produse din teamă şi chiar crime comise din zăpăceală (criminalul unui copil povesteşte cum, în timpul unui jaf la pont, s-a trezit cu copilul gazdei acasă. L-a legat de un scaun şi i-a pus un leocoplast pe gură, să nu strige; la plecare a uitat să îl dezlege, dar şi-a văzut de treabă, convins că va veni cineva şi îl va descoperi; peste cîteva zile, după ce aproape uitase întîmplarea, s-a anunţat în mass-media faptul că respectivul copil a fost găsit mort). Poate părea de mirare, dar, în pofida faptului că unele dintre asasinate sînt de-o asemenea atrocitate că ar putea băga groaza şi într-un bloc de granit, rareori se poate vorbi de premeditare a crimelor. De cele mai multe ori a fost vorba de omoruri accidentale (victima îşi surprinde agresorii în timp ce aceştia îi jefuiau casa; încăierări la beţie sfîrşite cu o lovitură nefericită; crize de gelozie etc.). Aproape nici unul dintre vieţaşii din cartea lui Eugen Istodor nu şi-a făcut un plan elaborat pentru a ucide pe cineva şi pentru a şterge urmele. Toţi sînt, într-un fel sau altul, victime ale destinului. E drept, ei diferă mult ca mod de instrucţie, ca mediu familial din care provin, ca experienţă de viaţă pînă în momentul intrării în penitenciar. Aproape toţi săvîrşiseră infracţiuni mai mici (furturi din buzunare, jafuri de diferite proporţii, chiar tîlhării), dar puţini dintre ei păreau predestinaţi să facă pasul decisiv spre omor. Ascultîndu-i cum îşi povestesc viaţa, comparaţiile cu diverse personaje de roman aproape că vin de la sine. Unii sînt agramaţi şi aproape incoerenţi, brutali şi cinici, alţii au o generozitate jeanvaljeaniană. Stilul altora are naturaleţe şi limpezime de prozatori încercaţi. De altfel, unii dintre ei sunt pe cale să publice cărţi despre rocambolesca lor existenţă.

Uitaţi adesea de familie şi de prieteni, condamnaţii pe viaţă par a avea sentimentele definitiv tocite. Soţiile tinere au divorţat şi s-au recăsătorit, copiii s-au învăţat cu ideea, insuflată de mame, că taţii lor au murit. Singurele persoane care îşi mai aduc aminte de ei, chiar şi după ce numărul anilor petrecuţi în temniţă ajunge să fie scris cu două cifre, rămîn propriile mame. Iar dragostea acestora face să tresalte din nou nişte inimi în care focul oricărui sentiment părea să se fi stins definitiv. Atunci cînd se face auzită, recunoştinţa pentru mamă este, cu adevărat, impresionantă: "Păi, n-am primit niciodată colet, ea vine, face

ce-mi place, uite, îi spun să facă mămăligă, sarmale, mămică, vreau şi eu peşte, nu mult, aşa, puţin, prăjit, ciorbiţă făcută de mîna lui mama, şi i-am cerut să aducă apă de acasă. Apă de la puţ mi-a adus... şi a zis, hai, mamă, ţi-a fost dor de apă de acasă, şi-mi aduce o sticlă bună de la puţ. Îmi plac cozonacii ei, prăjiturile ei. (...) Am poză cu ea şi o port cu mine" (p. 239).

Vieţaşii de pe Rahova este un breviar al ororilor din societatatea românească de după căderea comunismului. O carte cu crime pentru toate gusturile, una mai oribilă decît cealaltă. Întrebările la care încearcă să răspundă autorul este cum au fost posibile toate aceste crime care ne-au îngrozit la vremea respectivă şi ce se petrece astăzi, după mai mulţi ani de temniţă, în mintea celor care le-au produs? Cum gîndesc şi cum se exprimă ei, în ce măsură îşi regretă viaţa anterioară, din ce este compus sistemul lor de valori? Întrebări fundamentale, la care Eugen Istodor nu răspunde direct. El lasă fiecărui cititor şansa de a-şi da singur răspunsurile după ce ascultă confesiunile complete ale celor în cauză. Fireşte, multe dintre afirmaţiile "vieţaşilor" sînt nerelavante. Altele sînt incoerente, prolixe şi plicticoase - cu greu s-ar putea spune că această carte te ţine cu sufletul la gură - dar ele oferă cel puţin o revelaţie interesantă: chiar şi cel mai odios criminal a fost odată un copil inocent pe care viaţa l-a împins spre un destin astăzi fără întoarcere. Fireşte, ce spun eu aici este un truism de o banalitate răsunătoare, dar, în urma lecturii acestei cărţi, vă asigur, semnificaţia acestei afirmaţii trebuie regîndită profund.

Eugen Istodor este un ziarist născut, nu făcut. Cartea sa, Vieţaşii de pe Rahova, este una dintre cele mai valoroase scrieri de publicistică, apărute în România ultimilor ani.

Eugen Istodor, Vieţaşii de pe Rahova. Din mărturiile unor condamnaţi pe viaţă, Editura Polirom, Iaşi, 2005, 404 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara