Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Brexitul se măsoară în iarzi de Mircea Mihăieş

Originile deciziei britanicilor de a părăsi Uniunea Europeană sunt aceleaş i cu cele ale americanilor de a-l vota pe Donald Trump: frustrarea şi suferinţa. Noţiuni mai degrabă abstracte, ele sunt propagate prin televiziuni, însoţite de avertismentul că „urmează imagini care vă vor afecta emoţional.”

Formula e cel puţin bizară, din moment ce compasiunea nu mai valorează, în lumea actuală, nici cât o ceapă degerată. Aşa-numitele „programe sociale” ale guvernelor sunt doar deghizamentul satisfacerii unei clientele politice nefericite. Sigur, ajutoarele, scutirile de impozite, gratuităţile, compensările vizează populaţia săracă. Dar nu pentru că e săracă şi neajutorată, ci pentru că votează cu cei „care le dau”. Britanicii care au aruncat Europa în haos aveau, din perspectiva propriilor interese, perfectă îndreptăţire. Cei care îl aplaudă pe Donald Trump au şi ei partea lor de adevăr: individul livrează, dezinvolt, adevăruri pe care clasa politică paralitică şi coruptă moral le ascunde de multe decenii. Dar dincolo de calculul meschin – pentru că de calcul e vorba, nu de raţiune – se întinde un deşert al enigmelor nerezolvate.

Revenind la recentul Brexit, trebuie să pornim de la o întrebare simplă: care sunt, în fond, alternativele la Europa unită? Continentul a trăit, de când există el, fărâmiţat. Au fost epuizate toate formulele de coexistenţă şi conflict imaginabile. Atunci când, într-un ceas târziu al istoriei, s-a impus ideea Europei unite, ea părea ultima soluţie la chestiunile pe care, de la prăbuşirea Imperiului Roman încoace, spaţiul dintre Marea Nordului şi Mediterana, dintre Atlantic şi cel numit de Joseph Brodsky, cu un anacronism asumat, „zona rublei”, n-a putut să le rezolve pe termen lung niciodată. E mai puţin evident, sub presiunea economicului, rolul de pacificator al Uniunii Europene. De la înfiinţarea ei (mai întâi, sub varianta restrânsă a Pieţei Comune), până astăzi, a fost un spaţiu al păcii. N-a mai existat niciun conflict armat între state a căror istorie coincide, altminteri, cu un vast letopiseţ de ciondăneli, litigii teritoriale, răfuieli pe baze etnice, încăierări, războaie sângeroase.

Brexit-ul a căzut ca o lovitură de trăsnet mai ales pentru că Europa lăsa impresia că n-a renunţat la ideea extinderii. Discuţiile care se poartă – pe paliere diferite – cu Moldova, Ucraina, Serbia ori Turcia sugerau că identitatea europeană era în curs de consolidare, nu în pericol de ciobire. Nu cred în scenarii şi teorii conspiraţioniste. Nu cred că inamicii Europei au turnat în ceaiul englezilor praful separatismului şi izolaţionismului. Acestea au existat dintotdeauna, aşa cum există în fiecare individ şi în fiecare ţară. În cazul englezilor (britanicilor), proporţia e mai mare, cultivată de istorie şi amplificată de statutul insular al ţării. Oricine s-a ocupat, cât de cât sistematic, de istoria Albionului va constata că excentricitatea şi diferenţa nu sunt, în patria lui Shakespeare, vorbă goală.

Britanicii îşi apără, uneori până în pragul absurdului, unicitatea. Şi nu de azi, de ieri. Dar asta nu înseamnă că lucrurile n-au o noimă. Dimpotrivă, englezii au dezvoltat un simţ al preciziei, deşi adeseori regulile sunt făcute tot à l’Anglaise, greu de înţeles şi de acceptat de către cei dinafară. După cum se ştie, Marea Britanie nu are o Constituţie. Dar are legi şi tradiţii bine înrădăcinate în practica socială care guvernează relaţiile dintre individ şi stat. Ignorându-le, avem uneori impresia că decizii lor sunt anapoda. În realitate, absenţa unui cadru constrângător încurajează dezbaterea, înfruntarea directă, imaginaţia şi ingeniozitatea.

Ni se pare, de pildă, bizară deplasarea în trafic pe partea stângă a drumului. Vedem în ea ceva straniu, făcut dinadins pentru a-i şicana pe nonbritanici. Regula funcţionează şi în majoritatea ţărilor şi continentelor care s-au aflat sub dominion britanic (India, Australia, Noua Zeelandă), dar şi într-o ţară precum Japonia, unde englezii n-au stăpânit niciodată. Puţină istorie ne-ar fi de folos în acest caz. Originea circulaţiei publice pe stânga se află în felul în care se deplasau legiunile romane. Marşurile pe marile drumuri ale imperiului erau reglementate astfel încât soldaţii, înarmaţi cu săbii, şi, de regulă, dreptaci, să înfrunte cu uşurinţă duşmanul care-i venea din faţă.

Mersul pe partea dreaptă a străzii – până pe la 1700 în întreaga Europă se circula pe stânga – datează din vremea lui Napoleon (care era stângaci). Acesta a impus regula tot din calcul militar, impunând-o ulterior şi ţărilor cucerite de el. Oficial, el a invocat un decret din 1792 al guvernului revoluţionar francez. Deşi lucrul e mai greu de observat, în majoritatea ţărilor europene traficul căilor ferate e organizat pe partea stângă. Prin urmare, să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite. Probabil că în spatele deciziei englezilor de a se despărţi de Europa există şi raţiuni (unele de natură emoţională, altele ce ţin de tradiţie), care nouă ni se par inacceptabile. Dar să nu-i suspectăm pe britanici că fac un lucru fără să ştie de ce-l fac. În opinia mea, pe lângă cei aflaţi sub farmecul populismului, mulţi dintre ei au ajuns la concluzia că într-o Europă copios dominată de axa Paris-Berlin ei nu au suficientă libertate de mişcare economică. Să nu ne mirăm dacă în următorii ani schimburile comerciale dintre Marea Britanie şi China şi India vor exploda...

Faptul că englezii gândesc altfel nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că ei gândesc. Şi că, adeseori, deciziile sunt îmbrăţişate de marea majoritate a lumii. Regulile meciurilor de box, de pildă, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când marchizul de Queesnbury a stabilit un set de douăsprezece puncte care stau încă în picioare. Despre marchizulpugilist ne amintim astăzi, eventual, în contextul condamnării pentru „gross indecency” a lui Oscar Wilde. Faimosul scriitor era amantul fiului mai mic al lui Queensbury, Alfred Douglas, ceea ce l-a determinat pe tatăl intolerant să-l acuze pe Wilde de sodomie. Procesul care a urmat a ţinut pagina întâi a ziarelor vremii.

Nu mai vorbesc de regulile fotbalului, invenţie englezească prin definiţie. Sunt sigur că multă lume şi-a pus întrebarea legată măcar de mărimea terenului de joc. Ştiţi, de pildă, de ce dimensiunea-standard a porţii e cu zecimale, de 7,32 lungime şi 2,44 înălţime? Nu vă obosiţi să faceţi calcule, pentru că nu veţi ajunge la niciun rezultat! Răspunsul, cât se poate de simplu şi de englezesc, e că acestea sunt dimensiunile – spune legenda – ale porţii Universităţii Cambridge. Sau dacă doriţi o explicaţie pur matematică: pentru că în sistemul englez lungimea şi înălţimea barelor e socotită în unităţi întregi: adică 8 iarzi lăţime şi 8 picioare înălţime! La fel şi celelalte dimensiuni care în sistemul metric dau cifre în aparenţă ilogice: lungimea terenului, de 90 de metri (adică 100 de iarzi), sau de 120 de metri (130 de iarzi), linia de demarcare a terenului de 12 centimetri (5 inci). Careul de 16,50 metri „traduce” cei 18 iarzi britanici, iar punctul de la 11 metri e la 12 iarzi de poartă, adică două treimi din lungimea ariei de pedeapsă.

Toate acestea – şi multe altele – nu explică Brexitul. Dar poate îl fac mai puţin odios...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara