Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Bătălie cîstigată de Z. Ornea




Romanul este o specie literară tîrzie în orice cultură si cum literatura noastră a apărut tocmai spre mijlocul secolului trecut, romanul îsi poate revendica adevărata nastere după al doilea război mondial, înflorind efectiv în interbelic. Sigur, îi putem detecta începuturile tocmai în secolul al XVIII-lea cu baroca Istorie ieroglifică (1705) a lui Cantemir, apoi, făcînd un pas de un secol si jumătate, ajungem, în 1863, la Ciocoii vechi si noi al lui Filimon, la lăcrimosul Dan (1894) al lui Vlahută, la ciclul Comănestenilor, al lui Duiliu Zamfirescu, din care Viata la tară (1898) si Tănase Scatiu (1907) sînt, cu adevărat, rezistente, pentru că În război (1902) e un semiesec iar Anna (1911) si Lydda sînt de-a dreptul esecuri totale. Apoi în perioada sămănătoristă de după 1901 pînă prin 1909, dacă excludem, din decentă, cum se si cuvine, romanele îngrozitoare ale lui Vasile Pop, precum Duduia Margareta, (pe care Iorga, totusi, din spirit partizan, le-a stimat), pustiul e total. Nu uit, desigur, exceptia fericită a Marei lui Slavici, din 1906, si de Însemnările lui Neculai Manea (1907) al lui Sadoveanu, care poate fi asimilat cu un roman de concentrată dimensiune. Dar de un gen literar ca atare, al romanului, nu se poate vorbi. Scriitorii de la începutul veacului (Sadoveanu, Gîrleanu, Bassarabescu, Brătescu-Voinesti, C. Sandu-Aldea, Rebreanu, ca să-i pomenesc numai pe cei mai importanti) scriau, cu totii, proză scurtă, de la schită pînă la cel mult nuvelă. Si, pe deasupra, aceste scrieri erau inundate de lirism, aglomerate fiind cu figuri neputincioase de boieri scăpătati ce-si admirau, nostalgic, vechile sineturi, trăind, mai toti, sufleteste, în secolul trecut, de dezrădăcinati si inadaptabili. Se astepta romanul. Si numai Ibrăileanu putea spera de la Brătescu-Voinesti (îndemnîndu-l întru aceasta), să scrie un roman, cînd, încă de la debutul celui pe care un prieten (criticul si prozatorul Paul Georgescu) nu-l scotea din tatăl lui Puiu, era evident (Maiorescu o intuise si i-o spusese) că, începînd cu memorialistica, va avea suflul scurt si opera putină... Si, totusi, romanul înnoitor, obiectiv, cum tot ceruse Lovinescu, se va naste datorită unuia dintre acesti autori de proză scurtă. Va fi Rebreanu (Sadoveanu va scrie si el, marile sale romane, după 1930, cînd apare Baltagul, adică în noua, marea sa nouă vîrstă de creatie, care începe în 1928 cu nuvela Hanu Ancutei). Ion, marele roman al lui Rebreanu, din 1920, este, incontestabil, actul de nastere al romanului modern românesc. Si, fapt revolutionar prin importantă, desi tratînd tot despre universul tărănesc, s-a disociat de lirism, de "sentimentul datoriei", de exaltarea virtutilor sufletesti ale omului de la sat, înfătisîndu-l realist si obiectiv. Lovinescu (se stie din cel dintîi volum al Memoriilor sale, 1932), primind, din partea autorului cele două volume ale cărtii (prima editie a apărut în două volume), dînd tot de tematica rurală, s-a apucat de lectură neîncrezător si, la interogatiile telefonice ale autorului, dădea răspunsuri istovite ("Merge greu, Rebrene") pentru ca, deodată, să realizeze răsturnarea colosală realizată în proza si romanul românesc prin Ion, comunicîndu-i el autorului că a scris o capodoperă. Zăgazul s-a rupt definitiv. A început zodia romanului românesc. Au venit Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Gib Mihăescu, Sulutiu, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu, G. Ibrăileanu, I. Peltz, Anton Holban, Felix Aderca, M. Blecher si încă atîtia altii care au modificat fizionomia romanului românesc. Sămănătorismul nu a depus armele. Fortificat, prin cîteva reviste (Ramuri, Năzuinta, Neamul Românesc literar, Cuget clar, Noul Sămănător), toate dirijate de N. Iorga, s-a năpustit, violent, împotriva modernitătii literaturii, continuînd să opună marilor creatori pe inexistentii Lascarov-Moldoveanu, Eugen Boureanu, I. Dongorozi si altii mai prejos. N. Iorga a văzut în proza postbelică un marasm si e cu totul semnificativ că atacul fusese îndreptat împotriva lui Ion, despre care si în 1935, în Istoria literaturii românesti contemporane, scria: "în romanul cu optzeci de personagii, cu violuri si omoruri, cu toate manifestatiile brutei, presintate crud, ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior, e acelasi realism de o sălbatecă autenticitate: ce e mai josnic în viata animalică a rasei, cum i se pare autorului că a văzut în cine stie ce colt blăstămat de Ardeal, se expune aici ca un testimoniu de iremediabilă inferioritate, într-un rece stil de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său". Nimic n-a putut împiedica însă noul proces, care a dus la crearea romanului românesc, ce, apărînd din 1920 încoace, nu putea fi decît modern. Lovinescu, apoi, de prin 1928, noua generatie de mari critici interbelici (Cioculescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vl. Streinu) stăteau de veghe iar romancierii, ei însisi, precum Camil Petrescu, M. Eliade, Sebastian, Călinescu, aveau distincte opinii despre arta lor pentru a mai fi posibilă capotarea în neosămănătorism cu a sa vetustă ideologie literară.
Luat de apa reconstituirii evolutiei genului romanesc si de controversele în legătură cu modernitatea sa, am omis să mentionez că tot acest excurs e prilejuit de aparitia cărtii (de fapt, o editie) a d-nei Carmen Matei Musat, Romanul românesc interbelic, la Editura Humanitas, în buna colectie "tezaur" coordonată de dl Paul Cornea. Cartea, urmărind un scop didactic mărturisit, e constituită dintr-un bun studiu introductiv (autoarea îl numeste prefată), un dictionar de terminologie narativă, un dosar teoretic, o bibliografie a romanului interbelic, unele opinii despre roman, cîteva dosare critice (despre creatia lui M. Blecher, Mateiu I. Caragiale, G. Călinescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu), alcătuite din opinii critice rostite despre fiecare dintre aceste opere de primă mărime, o cronologie selectivă si un dictionar de autori. Pentru finalitatea urmărită si dincolo de aceasta, editia e, negresit, bine gîndită si alcătuită, dovedind buna cunoastere a temei, capacitate de analiză si sinteză. E, să spun încă o dată, un demers analitic izbutit, cu sugestii clarificatoare. Păcat că nu e amintită aparitia, la începutul acestui an, a amplei editii, Bătălia pentru roman, realizată de dl Aurel Sasu si d-na Mariana Vartic, care, fatal, e mai cuprinzătoare din punctul de vedere al opiniilor despre romanul românesc interbelic si chiar de mai tîrziu.
Revenind la dezbaterile despre romanul interbelic, asa cum s-au petrecut în epocă, d-na Carmen Matei Musat ne propune patru opinii. Au fost, incontestabil, bine alese. Mă voi opri la trei dintre ele. Mai întîi aceea a lui Mihai Ralea din 1927. E intitulată De ce nu avem roman, dezvăluind că sociologului si criticului literar M. Ralea i se părea, chiar în a doua jumătate a celui de al treilea deceniu, că încă n-avem roman. Desi pînă la această dată apăruseră, după, Ion, Pădurea spînzuratilor, Adam si Eva si Ciuleandra de Rebreanu, Venea o moară pe Siret, Strada Lăpusneanu de Sadoveanu, primul volum din La Medeleni (cu sigurantă cel mai rezistent din trilogie) de Ionel Teodoreanu, Fecioarele despletite, dar, mai ales, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Întunecare de Cezar Petrescu, patru romane ale lui Felix Aderca. Ce-i drept, ne despărteau ani de anul 1933, pe care autoarea noastră, îl consideră, pe drept, un an de răscruce pentru romanul românesc, cînd au apărut nu mai putin de 12 romane importante, printre care Adela lui Ibrăileanu, Maitreyi de M. Eliade, Rusoaica de Gib Mihăiescu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Creanga de aur de Sadoveanu, Drum ascuns de Hortensia Papadat-Bengescu. Dar, atunci, în 1927, cînd si-a scris Ralea celebrul eseu (acest an 1927 a fost fecund pentru Ralea, pentru că acum publică si esentialul studiu Fenomenul românesc), nu i se părea că genul romanesc, tinde să devină dominant. Ralea se întreba încă de ce n-avem roman, pornind de la un studiu al maestrului său Ibrăileanu din 1926 pe marginea aceleiasi chestiuni. Ralea socotea înainte de toate că n-avem roman pentru că nu am avut în secolele trecute epopee, la noi dominînd balada care duce, fatal, la nuvelă si schită. Apoi, n-am avut burghezie pînă la sfîrsitul secolului nouăsprezece (în tările Europei de Apus aceasta se formase încă în secolul al XVI-lea), care, de obicei, creează publicul care citeste literatură. Iar lipsa publicului cititor nu îngăduia aparitia scriitorului profesionist. Apoi romanul nostru întîrzia pentru că individul nu e încă detasat de mediu. Nu se pot crea caractere de vreme ce nu există conflicte, tranzactional si adaptabil cum e românul. Dar romanul românesc a devenit, totusi, o realitate impunătoare, s-a citadinizat, încît s-a ivit necesitatea optiunii între diferite modalităti tipologice. Se stie, Camil Petrescu era partizanul romanului autenticitătii si al anticalofiliei. Independent de el, dar alături de el, se aflau si romancierii noii generatii, la care se adaugă Anton Holban, Octav Sulutiu si C. Fîntîneru. Romancierii noii generatii (Eliade, Sebastian) si ceilalti, pornind de la experienta lui Gide si Papini, propuneau formula romanului subiectiv (naratiune tip jurnal), iar Petru Comarnescu numise această formulă nu autenticistă ci "experientalistă". Camil Petrescu, desi, în cele două romane remarcabile, practica formula autenticitătii, era teoretic, în eseul său din 1935, Noua structură si opera lui Marcel Proust, pentru romanul de tip proustian, în care vedea o expresie fericită a autenticitătii. Proust, influentat mult de filosofia lui Bergson, de cea a lui Diltey, refuză caracterele (ca literatura romanescă a trecutului), romanul modern fiind expresia fluxului amintirii. Era, aici, în eseul lui Camil Petrescu din 1935, o demonstratie aposterioară a formulei romanelor sale, pe care - nemaiscriind romane de acest tip în anii treizeci - n-a putut-o verifica cît se putea în creatii tot atît de durabile cît cele precedente iar, în 1957, cînd revine, cu Un om între oameni, la roman avea să înregistreze un esec de prestigiu. În 1939, Călinescu, mare critic literar si autor a două romane, dintre care Enigma Otiliei era remarcabil, îi răspunde polemic lui Camil Petrescu, cu eseul Camil Petrescu, teoretician al romanului. Partizan al romanului realist de tip balzacian (cel definit de dl. Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, de tip doric), din 1935, de cînd pregătea Enigma Otiliei, cronicile sale literare erau aglomerate de pledoarii pentru romanul realist, fiind evident că nu agreează opera lui Proust si entuziasmul pentru creatia romancierului francez, care, la noi, se bucura de atîta vogă. În eseul său, Călinescu socotea că argumentele dezvoltate de Camil Petrescu sînt naive, respingîndu-le. Nu agrea nici teoriile despre citadinizarea necesară a romanului românesc, pentru că, dacă ar fi asa, dată fiind majoritatea zdrobitoare rurală (80%) a populatiei românesti, atunci, "multă vreme noi n-am avea roman si nici literatură înaltă". Tăranul are si el, de fapt, o viată morală si complexitate, încît, de fapt, între un tăran sănătos si dl. Camil Petrescu nu e nici o deosebire de complexitate, ci numai de finete. Dar finetea nu formează obiectul romanului. Tăranul si Kant îsi pun exact aceleasi probleme, cu deosebire că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică". Această din urmă observatie e cel putin la fel de exagerată ca unele dintre aprecierile lui Camil Petrescu. Indiferent de aceste polemici eseistice pe marginea romanului românesc, el s-a obiectivat si citadinizat, criterii ale valorii sale complexe si moderne. Bătălia pentru romanul românesc fusese, definitiv, cîstigată.

Romanul românesc interbelic. Dezbateri teoretice, polemici, opinii critice. Antologie, prefată, analize critice, note, dictionar, cronologie si bibliografie de Carmen Matei Musat. Editura Humanitas, colectia "Tezaur", 1998.