Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Bătrîna-ntinereşte de Simona Vasilache


Încep, ca niciodată, nu cu autorul (şi, fireşte, cartea-i), ci, de-a dreptul, cu ,tiparniţa". Îi dă, de bună seamă, locul ei doar cine scrie de literatura veche. Dar mai încoa', în vremea noastră, orice maison d'édition aproape ajunge fapt de casetă tehnică şi gata. Penultima, probabil (dacă mai punem la socoteală librăria, căzută din drepturi şi ea), dintr-un şir de instituţii care par că nu fac o literatură, însă-i căftănesc, din cînd în cînd, istoria. Aşa o editură ai să găseşti, la iniţialele CR, în bibliografiile întocmite pe la sfârşit de belle-époque. În interbelicul ,târziu" avea deja blazon. Prin '60 -'70 era, precum Minerva, ori Eminescu, umbra listelor de ,apariţii". În '80, dimpreună cu ,magazinul" ei de cărţi, se cam făcuse legendă, de-acum. Friguroasa casă cu odoare.

Cartea Romînească încleie azi, vechilor ei muşterii şi poftitorilor mai noi, coperte lăcuite şi tinere. Relansată de Polirom, a publicat de curînd primele şase romane de, să zic aşa, serie nouă: Tainele inimei, de Cristian Teodorescu, Un an în Paradis, de Liliana Corobca, Cruciada copiilor de Florina Ilis, Aş crede în Dumnezeu, de Costel Baboş, Cutia cu bătrîni, de Andrei Oişteanu şi Moştenirea familiei Bildungsroman de Florin Toma. Despre întîiul dintre ele mă apuc, în fine, să scriu aici. Şi-i timpul să spun că n-am dat un titlu doar ca să ,prind", oricît ar fi de însemnat momentul, juneţea de-a doua a unei edituri. Nu. Întineririle de toate soiurile au destul a face şi cu volumul lui Cristian Teodorescu. De fapt, tot atît cît are el a împărţi cu tinereţea unui mic roman apărut, fără autor (era al lui Kogălniceanu) şi fără sfîrşit, prin 1850, cu poveştile despre moşteniri pierdute la Dunăre din Europolis ori, poate, cu orice ,hagialîc" de oameni bîrfitori dar, altfel, subţiri, bătînd tîrgul de provincie birt cu birt, casă cu casă.

Cînd se-ntîmplă ce se scrie? Cîndva prin anii în care zece sau cinci mii de lei (vechi...) mai însemnau o sumă. Cîţiva amici, ori numai cunoscuţi care, luaţi aminte, se pricep la oameni, trag, între litoral şi capitală, de nişte afaceri încurcate. Doctorul Staicu are soţie şi copii la Bucureşti, pe care-i vede o dată pe an, cînd vin în vacanţă. Iacob Haikis, comisionarul, negustorul scăpătat, ajuns la bătrîneţe ,aranjor", pe care-l ştie toată lumea în orăşel, găseşte nişte clienţi pe care-i face, de pe urma unei mătuşi bucureştene, cu o bună moştenire. În fine, familia Stănescu, al cărui cap e fostul amploaiat al lui Haikis, intrat, după falimentul lui, funcţionar la C.E.C., ţine un băiat student tot în capitală. Pe lîngă ei, mai sînt ,telectualii" care se-nvîrt la mondenităţile din casa mai mult goală a lui Staicu, fost absolvent de Medicină legat cu jurămînt de viaţa de provincie: Poldi, pictor în dulcele stil je m'en fiche, cu succes nebun la damele trecute, Anghelini, muzician-profesor cu maşină bună, şi Penciulescu, tînăr inginer ,de viitor", oarecum logodit cu Mona. De la aceste cîteva detalii începe, în romanul lui Cristian Teodorescu, calamburul vîrstelor pierdute.

E, pe de-o parte, lumea petrecăreţilor de nevoie care, într-un oraş cu gene orientale, cu rahagii şi bragă rece, îşi ţin şi ei rangul cum pot, la reuniuni simandicoase cu iz de baluri răsuflate. Făcînd parte din ea, şi totuşi aruncîndu-i tifla, sînt cîrcotaşii de soiul lui Haikis, culcuşit într-un vagon abandonat pe şine, sau Poldi. Apoi, oamenii cu adevărate probleme. Stăneştii, care praf se fac într-un accident de maşină, cînd să plece la Constanţa, la fina Rica, în micul lor huzur anual, şi lasă de izbelişte un student trăgînd nădejdea unei repartiţii în Bucureşti şi un elev în prag de bac. Carevasăzică, nu o singură poveste, ci mai multe, cîrmite din una în alta, prin lanţul bine cunoscut al scurtelor atingeri întîmplătoare. Pe fiecare dintre ele ai putea-o, în fond, desprinde şi istorisi. Cu toate astea, să povesteşti romanul e, pentru cititorul nu tocmai chiţibuşar, o întreprindere dificilă. Fiindcă un anonim (Anonymus Notarius dedat la cronică de burg? Nu ştim...) risipeşte amănunte peste amănunte, vede tot, notează ce-i convine, trage sforile, dă cuvîntul, schimbă persoana (la) care vorbeşte şi stilul, într-o cuceritoare devălmăşie mărturisind despre transformarea alfabetului de tranziţie în teorie a prozei. Optzeciştii... Am uitat să vă spun, deşi nu cred să fie cazul de prezentări, că şi autorul nostru e de-al lor şi că romanul de vi-l recomand acum a mai avut o primă ediţie, identică, la Cartea Românească, în urmă cu vreo douăzeci de ani, deci şi el, bătrînul, întinereşte... Optzeciştii, ziceam, au făcut, nu o dată, din felul de a scrie modalitatea de-a concepe. Aşa că slavoneasca amestecată, cu slovele ei aruncate şi pe deasupra rîndurilor, din care începea să se-aleagă româna, ambiguitatea y compris, ajunge, peste un secol şi mai bine, calapodul pe care Cristian Teodorescu face o scriere nici proză scurtă (că are spre 500 de pagini...), nici roman cum îl ştiai (să ne gîndim că e, totuşi, ieşită-n lume de aproape două decenii), nici discretă, dar nici amatoare, dincolo de cleveteli, să-ţi spună prea multe.

Lumea provincială, aşezată confortabil în roman, de parcă acolo şi - culmea! - nu la Bucureşti s-ar face şi s-ar desface toate e un geamlîc ducînd spre bucătărie. Numai gusturi şi mirosuri. Că nu degeaba scrisese ,părintele" Kogălniceanu o (jumătate dintr-o) carte de bucate... Nu m-aş gîndi în ruptul capului la Proust dacă un avocat la care, îndrumat de Haikis, ajunge tînărul Stănescu, rămas pe drumuri prin Bucureşti, nu l-ar pomeni pe Balzac. Sînt, încă din interbelic (faţă de care un optzecist nu poate să n-aibă ceva slăbiciuni...), două ,modele" care se-nlocuiesc şi se înfruntă. Două scheme de despărţire a vieţii în publică şi privată. E clar că oricît de César Birotteau în mizerie ar fi bătrînul Haikis, sorţii nu înclină spre Balzac. Fosta graniţă făcută din prejudecăţi de secol XIX e mult mai vagă acum, şi şerpuitoare. Într-atît de tare ameţeşte vieţile conturul ei încît drama, adevărata dramă (luaţi eticheta cu prudenţă...) care se consumă în romanul lui Cristian Teodorescu e aceea a tînărului aşezat, odată, care, de voie, de nevoie, tot umblînd, ajunge să nu-şi mai găsească locul nicăieri. La facultate, trecut la seral, intrat în fabrică, nu mai are cine ştie ce de împărţit cu foştii colegi, cu intrigile lor de ani mari, cu măritişul pe repartiţii, cu suspiciunea celor care văd în ghinionul lui semnul că ,s-a aranjat". Cîteva amintiri din copilărie, încă foarte actuale în stil, bine croite, cîtuşi de puţin lălîi, dezlînate sînt zdrenţuite şi ele de episodul morţii părinţilor, de plecarea mezinului la Constanţa, la o rudă. Nici acolo, în vremea pescuitului după prînz, nu se putea Octavian întoarce. Un navetist. Un dezrădăcinat.

Stau, drept proptele, capitolele în italice, introspecţii de şcoală nouă, pe care, pînă şi pe ele, gîndurile tale, ţi le spune cineva, istorii comprimate, la flacon, bune de cosmetizat, cu ele, o viaţă: ,Te simţeai liber, dar la ce era bună o astfel de libertate? Te-ai urcat într-un tren de marfă, într-un vagon cu rumeguş - pat, saltea şi plapumă asigurate, şi cu toate astea cu faţa spre cerul senin, noaptea: să priveşti stelele şi să nu ştii încotro te îndrepţi!" În timpul ăsta, traiul de provincie îşi vede de-ale lui, cu codoşlîcuri şi plictiseli ucigătoare, odihnă, odihnă, odihnă... şi amănunte care nu se (mai) leagă, asemeni energiilor arse fără rost de Octavian, din ce în ce mai puţin student, în ,combinaţii" muncitoreşti. Sub pielea asta solzoasă care se strînge pe grumajii tinereţilor irosite mai rămîn întîmplări limpezi, din tîrgul de-altă dată, tablouri de epocă recondiţionate artistic. Numai ele, fără să socotim firimiturile de biografii, dialogurile, intermezzo-urile lirice scrise cu duioşia stăpînită cu care gîndeşti la viaţa ta, atît de bine ţinute în mînă, fac din Tainele inimei o lectură, peste toate, plăcută. Nu e, altfel spus, cartea care să te bruscheze cu artificii obositoare, să-ţi strice la fiecare două fraze încîntarea de-a savura o poveste cu cine ştie ce divagaţii peste care şi cititorul cel mai răbdător, ori dedulcit la rafinamentele experimentului (în sens larg) ar sări. Cristian Teodorescu mizează, şi bine face, pe cartea epicului. Nu a verbozităţii gratuite, buruienoase, crescînd în golurile dintre două constatări stafidite, dintre două ,reportaje", ci a personajelor şi-a ,faptelor" care se ţin. Un roman aproape ,serios", de n-ar fi vocile care se-amestecă indefinit, de-ţi trebuie ureche muzicală, nu glumă, să nu te pierzi în madrigalul lor. De n-ar fi un fel de-a vorbi, apăsat, cumva pocnit, ca zgomotul capetelor de porţelan, de la păpuşi-copii, izbite de pereţi. şi-o bătrîneţe care vine, nu ca la Balzac, cu ieşirea din viaţa socială. Ci aşa ca la Proust. De îndată ce-ţi dai seama că exişti, imediat cum mor cei care-ţi spuneau ce să faci. ,N-ai ajuns încă la vîrsta aceea, dar e suficient că ai început să te gîndeşti la ea. Şi nu din cochetăriile cu care vorbesc despre bătrîneţe femeile de 40 de ani, ci dintr-o temere cu atît mai greu de analizat cu cît e lipsită de o motivaţie precisă. Femeile înţeleg prin bătrîneţe pierderea frumuseţii sau a trecerii de care se bucură în ochii bărbaţilor, iar uneori neputinţa de-a avea copii. Bărbaţii înţeleg cu totul altceva prin bătrîneţe. Viaţa nu le oferă, ca femeilor, nici un indiciu precis că îmbătrînesc, ci le dă sentimentul, treptat, al apropierii necunoscutului. De aceea poate majoritatea bărbaţilor nu se pricep să vorbească despre moarte." Şi pleci. Pur şi simplu pleci.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara