Radu Mareş, A fi în Bucovina,
Editura Charmides, Bistriţa,
2016, 150 pag.
Volum publicat după
dispariţia lui Radu Mareş,
în imediata posteritate
a scriitorului care se
prezenta drept „romancier
ce trăieşte pe un
deal clujean, în izolare,
fără internet”, A fi în Bucovina
grupează contribuţii pe tematica
şi problematica indicate în
titlu.
Ele îi aparţin unui bucovinean de
obîrşie, cu nostalgia intactă a unei
provincii istorice şi a unui model (am
spune azi) multi-cultural despre care
se vorbeşte şi se scrie, la noi, prea
puţin. Autorul îşi cunoaşte foarte
bine materialul observaţiei şi observaţiilor
pe care le face – iar efortul său, vizibil,
este acela de a-l face pe cititor sensibil
la drama pierderii şi ştergerii reperelor.
Pun verbele la prezent pentru
că scriitura autorului dispărut este
ea însăşi vie, „nervoasă”, cu personalitate.
Ideaţia este mai bogată, iar stilul e
mai personal, la Mareş, decît la destui
contributori pe o tematică specifică,
fie aceştia susţinători necritici ai
globalizării, fie, dimpotrivă, naţionalişti
obsedaţi de marea conspiraţie împotriva
românilor. Între aceste două poziţii,
autorul nostru a ales o linie de moderaţie
şi argumentaţie, nu fără unele accente
polemice; iar textelor „aşezate”, li se
adaugă o scrisoare deschisă adresată
lui Gheorghe Flutur, fost preşedinte
al Consiliului Judeţean Suceava, cu
care Radu Mareş a fost coleg. Epistola
este pe cît de elegantă, pe atât de
răspicată, şi ea începe astfel: „Sper,
domnule Flutur, ca epistola mea,
redactată şi tipărită, devenită deci
publică, să vă găsească bine, sănătos,
la masa de lucru şi nu la partid, care
trebuie, aici, cel puţin, lăsat deoparte.
Trag nădejdea de asemenea să nu
apară pe traseu vreun consilier prea
devotat sau o secretară speriată de
bombe şi să arunce mesajul meu la
coş, cum se mai întîmplă, ca să vă
cruţe. Propunerea mea e să nu vă
cruţaţi şi să citiţi ce am scris pînă
la capăt, căci e vorba de Bucovina
noastră.” (p. 71).
Urmează aproape treisprezece
pagini de carte cîte numără scrisoarea
deschisă, redactată în acelaşi stil
metodic ca şi textele fără „andrisant”.
Iar „Bucovina noastră” este, în toate
textele din volum, tema de discuţie.
Fie că face publicistică propriu-zisă,
fie că analizează cărţi cărora le
face o cronică amănunţită sau o
prezentare detaliată, Radu Mareş îşi
păstrează referentul istoric şi sentimental.
E şi firesc să fie aşa, luînd în considerare
nu numai miza declarată a volumului,
ci şi criteriul folosit pentru a-l compune:
dintr-o activitate publicistică mult
mai întinsă, au fost selectate acele
texte servind ideea centrală şi implicaţiile
ei.
Memoria istorică şi culturală este
o avere „de aer” care ar trebui păstrată
şi trecută din generaţie în generaţie.
Problema este că înainte de „tăvălugul
globalizării”, această memorie a
Bucovinei noastre a fost deja ocultată
în anii de „lagăr socialist”. Pierderea
Cernăuţiului l-a lăsat neconsolat
pe autor, iar echivalarea simbolică,
de substituţie, cu Suceava îl făcea să
ricaneze. Comparaţia cu Iaşii, cu
Suceava le-ar fi acestora din urmă
nefavorabilă. Prin Cernăuţi, Mareş
înţelege centrul iradiant şi coagulant
al Bucovinei, pe cînd în oraşele
comparate cu el, vede următoarele:
„N-aş şti să numesc precis ce anume
a produs atracţia pe care «dulcea
Bucovină» şi capitala ei au exercitat-o
– atracţia, fascinaţia, iubirea durabilă,
imună la toate răsturnările istoriei…
NU Iaşiul, descris de basarabeanul
Stere la 1900 ca un sat mai mare,
întunecos şi foarte murdar. Nici
într-un caz Suceava, unde tot atunci
supravieţuiau doar bisericile, bolovanii
uriaşi de la ruinele cetăţii lui Ştefan
şi cîteva zeci de dughene păduchioase.
Nici Bucureştiul, desigur, din alte
motive. Cernăuţiul, în zorii modernităţii,
îl intriga şi pe împăratul Franz
Iosif, sosit în vizită, prin eleganţa
caselor şi trăsurilor şi mai cu seamă
a toaletelor femeieşti, rivalizînd cu
cele ştiute de la Viena. Despre flăcăii
prinşi cu arcanul şi duşi la oaste sînt
doine de jale şi chiar un dans la horă.
În schimb se vorbeşte doar cu jumătate
de gură despre forţa modelatoare a
culturii germane, despre disciplina,
buna severitate şi extraordinara
rigoare birocratică a «Kakaniei», cum
au botezar coroziv fostul imperiu
artiştii din epocă, jinduind după altă
lume, cea profeţită de Marx, despre
şcolile construite la sate, despre gările,
fabricile, drumurile croite ex nihilo,
despre podurile pe care doar azi, după
mai bine de un secol, am reuşit să le
distrugem” (p. 79).
După cum se vede, nostalgia
autorului după Bucovina istorică şi
identitară este „plurală”: el merge
retrospectiv în direcţia afirmării
drepturilor românilor, dar, nu mai
puţin, şi în aceea a structurii imperiale
civilizaţionale în care „marginea”
bucovineană se cuprindea. E o nostalgie
după românitatea din mozaicul etnic
– şi totodată după mozaicul însuşi
de naţionalităţi, puse în valoare prin
contrast. Comunismul a avut ca efect
ştergerea, în memoria generaţiilor
mai noi, a acestei vechimi complexe
şi pluricromatice, pe care autorul, ca
un cronicar, încearcă s-o reînvie prin
evocare. Însă după patru decenii
de comunism, mai întîi internaţionalist
pe tipar sovietic, iar apoi naţionalist
pe model ceauşist, o imagine exactă
a Bucovinei noastre este extrem de
greu de recompus şi fixat.
Radu Mareş le dedică pagini atente
şi comprehensive exact acelor figuri
mai puţin cunoscute şi, la scară
naţională, mai modeste care, în condiţii
de indiferenţă sau chiar de ostilitate,
s-au străduit, ca nişte „furnici” în ale
documentării, să strîngă material
monografic din provincia istorică.
Profesorul Vasile Boca din comuna
Botoşana, Gavril I. Crăciun din Marginea
sînt asemenea figuri cvasi-necunoscute
de un public mai larg, cu toate că ele
şi-au dedicat ani întregi de viaţă
tocmai scotocirii după documente de
identitate istorică şi clasificării lor.
Radu Mareş pare aproape gelos pe
maghiarii sau pe evreii care, spre
deosebire de români, se arată interesaţi
de propria lor istorie, cu reperele ei.
La noi, ar exista un decalaj între
pasiunea arhivarului de istorie
românească şi cea a receptorului
căruia arhiva îi este încredinţată.
Cauza principală, după mine,
nu stă însă în „firea” românului, ci
în caracteristicile regimului trecut,
care a deformat pînă la grotesc istoria
naţională şi reprezentările asupra ei.
Mareş a făcut într-un text o analiză
remarcabilă proiectului megaloman
ceauşist, găsind paralelisme şi
similitudini cu Pentru legionari a lui
Corneliu Zelea Codreanu – dar, în
A fi în Bucovina nu regăsim şi o
radiografie a derivei naţionaliste din
istoriografia ceauşistă. Reculul cititorului
de bună credinţă şi cît de cît avizat
atunci cînd i se vorbeşte despre
românitate pură este de înţeles după
ce, de la Tezele din Iulie 1971 şi pînă
în decembrie 1989, acesta a fost
discursul oficial. Cu toate excesele
ei, demitizarea istoriografiei şi a
istoriei noastre, după 1990, a fost
o etapă necesară pentru a ne elibera
de clişeele triumfalismului etnic şi
ale autovictimizării naţionale.
Din păcate, volumul este cam
încropit şi nu face decît pe jumătate
un serviciu scriitorului dispărut. Pe
coperta a IV-a, rîndurile critice datorate
Irinei Petraş şi Doinei Cernica se
referă de fapt la romanul Cînd ne
vom întoarce, nu la cartea de faţă;
iar în sumar, pentru ca numărul de
pagini să fie sporit, au fost inserate
şi patru interviuri cu Radu Mareş.
Poate că Bucovina noastră şi unul
dintre scriitorii noştri valoroşi
recunoscîndu-şi apartenenţa la ea
meritau mai mult.
