Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Bucovina noastră de Daniel Cristea-Enache

Radu Mareş, A fi în Bucovina, Editura Charmides, Bistriţa, 2016, 150 pag.

Volum publicat după dispariţia lui Radu Mareş, în imediata posteritate a scriitorului care se prezenta drept „romancier ce trăieşte pe un deal clujean, în izolare, fără internet”, A fi în Bucovina grupează contribuţii pe tematica şi problematica indicate în titlu.

Ele îi aparţin unui bucovinean de obîrşie, cu nostalgia intactă a unei provincii istorice şi a unui model (am spune azi) multi-cultural despre care se vorbeşte şi se scrie, la noi, prea puţin. Autorul îşi cunoaşte foarte bine materialul observaţiei şi observaţiilor pe care le face – iar efortul său, vizibil, este acela de a-l face pe cititor sensibil la drama pierderii şi ştergerii reperelor.

Pun verbele la prezent pentru că scriitura autorului dispărut este ea însăşi vie, „nervoasă”, cu personalitate. Ideaţia este mai bogată, iar stilul e mai personal, la Mareş, decît la destui contributori pe o tematică specifică, fie aceştia susţinători necritici ai globalizării, fie, dimpotrivă, naţionalişti obsedaţi de marea conspiraţie împotriva românilor. Între aceste două poziţii, autorul nostru a ales o linie de moderaţie şi argumentaţie, nu fără unele accente polemice; iar textelor „aşezate”, li se adaugă o scrisoare deschisă adresată lui Gheorghe Flutur, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, cu care Radu Mareş a fost coleg. Epistola este pe cît de elegantă, pe atât de răspicată, şi ea începe astfel: „Sper, domnule Flutur, ca epistola mea, redactată şi tipărită, devenită deci publică, să vă găsească bine, sănătos, la masa de lucru şi nu la partid, care trebuie, aici, cel puţin, lăsat deoparte. Trag nădejdea de asemenea să nu apară pe traseu vreun consilier prea devotat sau o secretară speriată de bombe şi să arunce mesajul meu la coş, cum se mai întîmplă, ca să vă cruţe. Propunerea mea e să nu vă cruţaţi şi să citiţi ce am scris pînă la capăt, căci e vorba de Bucovina noastră.” (p. 71).

Urmează aproape treisprezece pagini de carte cîte numără scrisoarea deschisă, redactată în acelaşi stil metodic ca şi textele fără „andrisant”. Iar „Bucovina noastră” este, în toate textele din volum, tema de discuţie. Fie că face publicistică propriu-zisă, fie că analizează cărţi cărora le face o cronică amănunţită sau o prezentare detaliată, Radu Mareş îşi păstrează referentul istoric şi sentimental. E şi firesc să fie aşa, luînd în considerare nu numai miza declarată a volumului, ci şi criteriul folosit pentru a-l compune: dintr-o activitate publicistică mult mai întinsă, au fost selectate acele texte servind ideea centrală şi implicaţiile ei.

Memoria istorică şi culturală este o avere „de aer” care ar trebui păstrată şi trecută din generaţie în generaţie. Problema este că înainte de „tăvălugul globalizării”, această memorie a Bucovinei noastre a fost deja ocultată în anii de „lagăr socialist”. Pierderea Cernăuţiului l-a lăsat neconsolat pe autor, iar echivalarea simbolică, de substituţie, cu Suceava îl făcea să ricaneze. Comparaţia cu Iaşii, cu Suceava le-ar fi acestora din urmă nefavorabilă. Prin Cernăuţi, Mareş înţelege centrul iradiant şi coagulant al Bucovinei, pe cînd în oraşele comparate cu el, vede următoarele: „N-aş şti să numesc precis ce anume a produs atracţia pe care «dulcea Bucovină» şi capitala ei au exercitat-o – atracţia, fascinaţia, iubirea durabilă, imună la toate răsturnările istoriei… NU Iaşiul, descris de basarabeanul Stere la 1900 ca un sat mai mare, întunecos şi foarte murdar. Nici într-un caz Suceava, unde tot atunci supravieţuiau doar bisericile, bolovanii uriaşi de la ruinele cetăţii lui Ştefan şi cîteva zeci de dughene păduchioase. Nici Bucureştiul, desigur, din alte motive. Cernăuţiul, în zorii modernităţii, îl intriga şi pe împăratul Franz Iosif, sosit în vizită, prin eleganţa caselor şi trăsurilor şi mai cu seamă a toaletelor femeieşti, rivalizînd cu cele ştiute de la Viena. Despre flăcăii prinşi cu arcanul şi duşi la oaste sînt doine de jale şi chiar un dans la horă. În schimb se vorbeşte doar cu jumătate de gură despre forţa modelatoare a culturii germane, despre disciplina, buna severitate şi extraordinara rigoare birocratică a «Kakaniei», cum au botezar coroziv fostul imperiu artiştii din epocă, jinduind după altă lume, cea profeţită de Marx, despre şcolile construite la sate, despre gările, fabricile, drumurile croite ex nihilo, despre podurile pe care doar azi, după mai bine de un secol, am reuşit să le distrugem” (p. 79).

După cum se vede, nostalgia autorului după Bucovina istorică şi identitară este „plurală”: el merge retrospectiv în direcţia afirmării drepturilor românilor, dar, nu mai puţin, şi în aceea a structurii imperiale civilizaţionale în care „marginea” bucovineană se cuprindea. E o nostalgie după românitatea din mozaicul etnic – şi totodată după mozaicul însuşi de naţionalităţi, puse în valoare prin contrast. Comunismul a avut ca efect ştergerea, în memoria generaţiilor mai noi, a acestei vechimi complexe şi pluricromatice, pe care autorul, ca un cronicar, încearcă s-o reînvie prin evocare. Însă după patru decenii de comunism, mai întîi internaţionalist pe tipar sovietic, iar apoi naţionalist pe model ceauşist, o imagine exactă a Bucovinei noastre este extrem de greu de recompus şi fixat.

Radu Mareş le dedică pagini atente şi comprehensive exact acelor figuri mai puţin cunoscute şi, la scară naţională, mai modeste care, în condiţii de indiferenţă sau chiar de ostilitate, s-au străduit, ca nişte „furnici” în ale documentării, să strîngă material monografic din provincia istorică. Profesorul Vasile Boca din comuna Botoşana, Gavril I. Crăciun din Marginea sînt asemenea figuri cvasi-necunoscute de un public mai larg, cu toate că ele şi-au dedicat ani întregi de viaţă tocmai scotocirii după documente de identitate istorică şi clasificării lor. Radu Mareş pare aproape gelos pe maghiarii sau pe evreii care, spre deosebire de români, se arată interesaţi de propria lor istorie, cu reperele ei. La noi, ar exista un decalaj între pasiunea arhivarului de istorie românească şi cea a receptorului căruia arhiva îi este încredinţată.

Cauza principală, după mine, nu stă însă în „firea” românului, ci în caracteristicile regimului trecut, care a deformat pînă la grotesc istoria naţională şi reprezentările asupra ei. Mareş a făcut într-un text o analiză remarcabilă proiectului megaloman ceauşist, găsind paralelisme şi similitudini cu Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu – dar, în A fi în Bucovina nu regăsim şi o radiografie a derivei naţionaliste din istoriografia ceauşistă. Reculul cititorului de bună credinţă şi cît de cît avizat atunci cînd i se vorbeşte despre românitate pură este de înţeles după ce, de la Tezele din Iulie 1971 şi pînă în decembrie 1989, acesta a fost discursul oficial. Cu toate excesele ei, demitizarea istoriografiei şi a istoriei noastre, după 1990, a fost o etapă necesară pentru a ne elibera de clişeele triumfalismului etnic şi ale autovictimizării naţionale.

Din păcate, volumul este cam încropit şi nu face decît pe jumătate un serviciu scriitorului dispărut. Pe coperta a IV-a, rîndurile critice datorate Irinei Petraş şi Doinei Cernica se referă de fapt la romanul Cînd ne vom întoarce, nu la cartea de faţă; iar în sumar, pentru ca numărul de pagini să fie sporit, au fost inserate şi patru interviuri cu Radu Mareş.

Poate că Bucovina noastră şi unul dintre scriitorii noştri valoroşi recunoscîndu-şi apartenenţa la ea meritau mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara