Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

tema lunii: Bucureştiul văzut de scriitori:
Bucureştiul nevăzut de Varujan Vosganian


La noi, în Focşani, pe vremea asta începeau să dea în pârg castanii. Nimeni nu băga în seamă această trudă a copacilor, închisă într-o coajă verde, ţepoasă. Castanele, ca şi nucile ori alunele, când se coc, fac parte, cu pojghiţa lor de lemn, dintre fructele-case.

Către toamnă, abia, trecătorii le observau căzând ca nişte bile sacadate. Noi, copiii, scotoceam după ele prin pajiştile cimitirului armenesc, ne jucam, fiecare cu trofeul său, rostogolindu-le şi căutând să le nimerim, fiecare pe a celuilalt, pe aleile pietruite ale cimitirului. Tot atunci începeau să se scuture şi frunzele castanilor. Dintr-o parte într-alta, de la Strada Gării şi până la şoseaua spre Adjud şi Tecuci, puteai trece călcând numai şi numai pe frunze. In faţa noastră apărea magul frunzelor veştede sărind, ca o lăcustă verde, de pe o frunză pe alta. Îl vedeam numai noi, copiii. Eram cu toţii născuţi după război, neavând nevoie, tocmai de aceea, să ne ferim privirea sau să îmbătrânim dintr-o dată.

Între timp, magul frunzelor veştede a dispărut. Trunchiurile castanilor retezaţi s-au lăţit sub asfalt. Fiecare stradă e un fel de groapă comună a copacilor de odinioară. Clopotul Bisericii Domneşti, dărâmată după cutremurul cel mare din 1977, e întors, aşa cum mor clopotele, cu gura căscată către cer. La noi, în Focşani, pe vremea asta, oamenii nu mai ştiu cum păşi, unii spre alţii. Într-un fel, oamenii stau nemişcaţi, precum altădată copacii. Oamenii sunt statui ale copacilor. Dintr-o parte în alta, de la Strada Gării până la bariera spre nord, oraşul meu a rămas un Erechteion al vechilor castani.

Nu pot explica altminteri întâlnirea mea cu Bucureştiul decât prin acest fel în care eu am înţeles oraşul. Zaharia Stancu povestea cum prima sa întâlnire cu Parisul a fost marcată de amintirile sale de copil când, de mână cu tatăl său, a păşit pentru prima oară în Roşiorii de Vede, copleşit de străzile lui pietruite şi de acoperişurile de tablă.

Am găsit, în toamna lui 1978, ca proaspăt student, la Bucureşti, un oraş îndurerat. Venind din Focşani, eu am înţeles mai mult decât alţii, mai mult poate, chiar decât locuitorii săi, durerea acestui oraş care nu se deosebea de Focşaniul copilăriei mele decât prin faptul că era mai mare şi, de aceea, mai uşor de rănit.

Am căutat, întâi de toate, copacii. A tăia un copac, spunea Marguerite Yourcenar, e ca şi cum ai lovi un om cu mâinile legate. Cum nu există un cimitir al cailor, nimeni nu ştie câţi cai au murit pe câmpurile de luptă. Cum nu există un cimitir al copacilor, nimeni nu ţine socoteala copacilor retezaţi din lăcomia planurilor de urbanism.

Îmi plac mai ales mestecenii, cei care fac lumină, cu scoarţa lor argintie, în nopţile fără lună. Eu cred că fratele meu copac a fost un mesteacăn. Şi îmi mai plac copacii răbdători, cei cărora le trebuie câte un secol să se facă mari. Brazii, stejarii, gorunii, castanii, teii. Cum aş face eu, dacă ar fi să aşez un oraş? Dacă nu aş fi un om al cărţilor, precum portretul lui Archimboldo, care să aşeze biblioteci, ci aş fi, să zicem, un Borges al oraşelor? Pentru a construi oraşul ideal, i-aş tăia mai întâi drumurile, de-a curmezişul. La capătul dinspre miazănoapte aş ruga Baronul din copaci, din cartea lui Italo Calvino, să treacă dintr-o parte într-alta, spre miazăzi, mergând numai pe deasupra, din coroana unui copac într-alta. Şi tot aşa, de la apus către răsărit. Acolo unde Baronul s-ar opri, ca în faţa unei punţi sfărâmate, privind încurcat primprejur, acolo aş adăuga un copac. Te gândeşti, atunci, câţi copaci ar trebui adăugaţi Bucureştiului, pentru ca drumurile acestea să se lege nu doar pe sub paşi, dar şi pe deasupra, printre crengi.

Astfel încât trebuie să înţelegem oraşul nu numai cu firea noastră omenească. Bucureştiul este un oraş cu oameni tot mai nervoşi şi grăbiţi, poate că tocmai de aceea îşi simte durerea, dar nu şi-o poate înţelege şi lecui. Dacă nu ar fi aşa de grăbiţi, oamenii ar căuta să vadă dincolo de priveliştile la îndemână ale oraşului, înfăţişările celuilalt oraş, cel retezat, suspendat ori scufundat.

În ce priveşte oraşul retezat, am vorbit deja despre copaci. Să ne amintim şi de case. Deunăzi, Europa se chircea sub ameninţarea norului vulcanic. Îmi amintesc de norii de praf care se iscau din demolări. Se spune că sufletele oamenilor mai zăbovesc câteva clipe primprejur, adulmecând trupul pe care l-au părăsit, aşa cum armăsarul apasă cu botul umed pe pieptul călăreţului răpus de săgeată. Tot aşa sufletele caselor. Praful demolărilor rămânea vreme îndelungată, nopţile se legau unele de altele, răsăritul şi apusul nu erau decât o pâclă gălbuie şi păstoasă. Casele erau părăsite de locatari în grabă. Rămâneau cu uşile întredeschise, cu ferestrele sparte, cu vânturile încălecându-se şi şuierând prin canaturi. Aşa cum pe câmpurile de bătălie apăreau, după căderea nopţii, furii de morţi, pe străzile pustii se strecurau furii de case. Găseau te miri ce, uitate din grabă şi din deznădejde. Unii dintr-aceştia dibuiau galbeni prin cahlele sobelor sfărâmate, alţii au găsit chiar un pian. După aceea, sufletele caselor mai rămâneau deasupra, odată cu fumul, încăpăţânându-se să nu se risipească. Praful caselor demolate se găsea peste tot, îngălbenea ferestrele, îngroşa aerul, se sfărâma printre dinţi ca nisipul. Îmi plăcea să merg pe străzile cu case, să le privesc. Mi-am cumpărat eu însumi o casă, pe strada Ardeleni, la numarul 9. Avea un balcon brâncovenesc, vizavi era o alta, semeaţă, terminată la vârf cu o statuie, întruchipând pe reprezentantul unei bresle dispărute. Am cumparat-o ieftin, la câteva sute de metri buldozerele nimiciseră o stradă al cărei nume nu mai există decât în cărţile de literatură universală: Taras Sevcenco.

Mă plimb adesea pe străzile vechi, Silvestru, Franzelari, Spătarului. Aici să ne oprim o clipă, căci găsim cea mai veche casă din Bucureşti, casa Ana Melik, construită pe la 1750 şi ajunsă în proprietatea unui anume negustor, Agop Nazaretian. Fata lui, Ana, s-a măritat cu Iacob Melik, care a ales această casă, împreună cu Dumitru Filipescu şi cu Nicolae Bălcescu, pentru întâlnirile secrete ale Frăţiei. Printre pereţii ei bântuie şi astăzi duhul lui Mateiu Caragiale.

Oraşul a crescut sute de ani, fără risipă şi fără mândrie. Nu mai ştim decât din mărturiile pictorilor cum arăta Bucureştiul vechi. El s-a aşezat mai întâi pe Splai, pe malurile Dâmboviţei. Când armenii au primit, la jumătatea secolului al şaptesprezecelea, să-şi facă o biserică, locul acela, strada Armenească de azi, era marginea oraşului. Astăzi Catedrala armeană, înconjurată de o curte largă, aşa cum permiteau mărginimile din vremea aceea, se găseşte în centrul oraşului. La jumătatea secolului al nouăsprezecelea, cimitirul din curtea bisericii s-a mutat iarăşi spre margine, Oraşul s-a lăţit întruna şi cimitirul din Pantelimon se află şi el acum undeva, către centru. Din oraşul de altădată, de acum trei-patru sute de ani, au mai rămas doar bisericile. Din oraşul de azi încă nu ştim ce va rămâne, greu de spus, căci nici nu ne străduim prea mult.

După ce am aruncat o privire către oraşul retezat, să ridicăm privirile către oraşul suspendat. Pun prinsoare că nu aţi privit niciodată oraşul care se întreţese pe stâlpii de telegraf, printre firele tramvaielor. Dacă pornim agale pe Bulevardul Elisabeta, de pildă, cu această ţintă precisă, veţi rămâne surprinşi de mănunchiurile de fire din vârful stâlpilor înfipţi la marginea trotuarelor, la intersecţii, un păienjeniş care zumzăie, se adună şi se desface în noduri . O plasă între cer şi pământ.
La Lefortovo, după sortarea care avea loc la Lubianka, deţinuţii erau închişi în celulele fortăreţei din vremea ţarinei Ecaterina a II-a, pe mai multe etaje. La primul nivel se întindea o plasă metalică menită să-i împiedice pe deţinuţi să-şi pună capăt zilelor, aruncându-se de la etajele de sus, în speranţa că se vor zdrobi de cimentul parterului. La Lefortovo, nici forma primară a libertăţii, anume libertatea de a alege, nu era îngăduită. Deţinuţii erau mai de folos vii, căci oricare dintre ei ar fi putut, prin mărturisirile sale, să tragă după el şi pe alţii.

Probabil că şi adâncul cerurilor are temniţele sale. Poate că nici îngerilor închişi acolo nu le e îngăduită sinuciderea. Păzitorul lor şi-a întins plasele, sub forma firelor de înaltă tensiune, pentru a opri pe îngeri, când cerurile se tulbură, să se sinucidă şi pentru a-i împiedica pe oameni să se dumirească, la vederea îngerului zdrobit pe caldarâm.

Şi mai există oraşul scufundat. Oraşul conductelor, al rigolelor, al canalelor, al măruntaielor mâloase, al icnetelor îngropate. El este îngreunat, istovit şi sătul. Adesea, în timpul ploilor furioase, refuză povara cerului şi a oraşului de sus şi răbufneşte. Străzile se umplu atunci de apă, revolta oraşului îngropat nedumereşte, căci oamenii nu se gândiseră până atunci la el.

Astfel încât eu am ales să nu scriu despre Bucureştiul privirilor obişnuite. Ci despre celălalt, retezat, strivit şi lăţit sub asfalturi, prefirat în colbul dărâmăturilor, suspendat ori scufundat. Ceea ce e ascuns merită mai ales să se vadă. M-a învăţat să caut în felul acesta magul frunzelor veştede din Focşaniul meu de altădată.